Obiceiuri de Crăciun de-a lungul timpului

 

În "pomul de iarnă" de acum 60 de ani se puneau steluțe făcute din staniolul de la bomboanele de pom mâncate anul anterior. Beteală se punea doar dacă se găsea la magazin, dacă nu se găsea se confecționa un "înlocuitor" din hârtie creponată tăiată în formă de inele sau zale. Uneori pe crenguțe se punea vată, pe post de zăpadă artificială.

Crăciunul a fost puternic laicizat în comunism. Nu se vorbea de bradul de Crăciun, ci de "pomul de iarnă", iar cadourile erau aduse de Moș Gerilă "împrumutat" de la sovieticul Ded Moroz. Moș Gerilă era mult mai puțin rotofei decât Moș Crăciun și era o minune dacă aducea banane și portocale, mai ales că acestea erau tot mai greu de găsit după 1985.

Se prepară și alimente ritualice, cum ar fi colaci și turte, de obicei în formă de cerc, stea și potcoavă, de păpușă sau de cifre. Se fac din aluat dospit și se dăruiesc colindătorilor și, prin pomană, se dădeau și spiritelor morților.

În multe ritualuri, care se regăsesc și în alte sărbători din an, spiritele malefice erau alungate prin strigăte și pocnitori produse de bice, tulnice și buhaiuri. Tot contra spiritelor rele erau gândite obiceiuri precum aprinderea de focuri spectaculoase în nopțile de sărbătoare, diverse ritualuri de purificare prin stropire sau prin scufundarea în apa rece a râurilor și lacurilor.

O legendă spune că porcul a fost nemulțumit de hotărârile lui Dumnezeu care a dat fiecărui animal un rost în lume. Calul a fost menit să-l ajute pe om, iar câinele să păzească locuința. Porcul grohăia încontinuu, iar Dumnezeu l-ar fi pedepsit să grohăie toată viața, din cauza lipsei de omenie și rușine de care porcul a dat dovadă.

Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, a pătruns în România tradiția împodobirii bradului de Crăciun. Tradiția a pătruns din nordul și din vestul Europei, "de sus în jos și de la oraș la sat", scrie istoricul Ion Ghinoiu.

La noi a existat obiceiul "butucului de Crăciun", ritual azi dispărut, dar atestat încă de la romani, care presupunea că un trunchi de stejar tăiat din pădure era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Uneori, tăciunele rămas după arderea butucului era păstrat, crezându-se că ajută la vindecarea bolilor.

                                                                                           C.S.

Lumea Poeziilor - Dorel MACARIE

 

DATINILE SI OBICEIURILE VECHI SAU NOI, DUPA VOIA SI NEVOILE TUTUROR

Daca Domnul a zis "Veniti la mine toti cei truditi si impovarati,ca eu va voi da odihna",n-a specificat la modul cel mai strict ca prin ce procedeu putem efectua acest lucru. In urma cu sute sau mii de ani cand mijloacele de transport erau foarte putine sau mai putin diversificate nu ca  in zilele noastre ,oamenii erau nevoiti sa strabata distanta de la locuintele lor si pana la locasurile sfinte (biserici,manastiri), fie pe jos sau cu unele utilaje mai putin incapatoare (caruta, trasura, caleasca si alte utilaje fara motor). Era evident ca traditia si credinta in tot ce a fost numit sfant le-a inoculat oamenilor  impulsul ca trebuie sa frecventeze sub forma de pelerinaj sau sub alta forma organizata ori individual locurile sacre. Daca o persoana are nevoie de un ajutor oarecare ,si legat de acest aspect s-a gasit cineva sa-l ajute si daca cel care doreste sa ajute nevoiasul respectiv se gaseste la mare distanta de cel care doreste sa fie ajutat,(intr-o alta localitate sau in alt judet sau tara), va acorda ajutorul doar cu conditia ca persoana care solicita ajutorul respectiv sa se deplaseze pana la el pe jos.nu cu alte mijloace de transport,nu ar fi aceasta intamplare un aspect cat se poate de naiv ,nostim sau cat se poate de nefiresc ? Mai mult de atat ,pentru ce Dumnezeu ar cere oamenilor nevoiasi sa se apropie de el in acest fel fara un motiv bine stabilit,si nu printr-un procedeu cat mai util .Traditia ne indeamna sa "asistam " la slujbele si rugaciunile care se savarsesc in biserici si manastiri.Dar mai intai trebuie sa ne punem intrebarea :"Sub ce aspect vom "asista" la aceste subiecte religioase ? Daca  cei care nu au cunostinte legate de aceasta disciplina  participa la slujbele oficiate in biserici si manastiri ca sa -si  insuseasca unele invataturi si rugaciuni pe care le rostesc episcopii,preotii,diaconii , este un avantaj pe masura nevoilor fiecarui individ.Unii  care au studiat ani de zile sau chiar decenii notiunile referitoare la lucrurile religioasele se vad impulsionati de apropiatii lor (parinti ,sot,sotie ,frati,bunici,vecini,etc),sa mearga duminica sau in sarbatori la biserica pentru a asculta ce zice popa.chiar daca au auzit de sute si mii de ori si au memorat cu lux de amanunte  ani si ani tot ce a  spus acel slujitor al Domnului in duminicile si sarbatorile precedente,nu ar fi acest aspect ceva anost sau de prisos.De fapt pentru ce i se cere unui enorias sa mearga la biserica ? Sa "asiste" in public la rugaciunile savarsite de cei care se afla o data cu el in acest lacas ,fara ca aceste notiuni sa aiba momentan o legatura cu nevoile sale?
Este normal ca un enorias sa se roage lui Dumnezeu prin convingerea ca astfel i se va indeplini una sau mai multe dorinte ,dar numai atunci cand acesta simte nevoia,sau fie mpulsionat de apropiati prin procedee profesionale decente,nu cu forta sau prin santaj.Dumnezeu si  Mantuitorul nostru Iisus Hristos ne-au cerut si ne cer sa urmam invataturile si poruncile religioase sau bisericesti,dar prin asta nu cred ca ne-a cerut sa strabatem pe jos sau cu alte mijloace de transport mai putin utile(ca cele din trecut),nu cu cele  de care dispunem azi,o distanta oarecare de la locuinta noastra pana la locasurile sfinte.

                                                                     VASILE DAN MARCHIS
 



 

Opt obiceiuri proaste care provoacă dureri de spate

Durerile de spate nu sunt întotdeauna cauzate de anumite boli, multe persoane sănătoase suferind de această problemă din cauza unor obiceiuri proaste, precum purtarea unor genţi grele şi voluminoase, dar şi a unor pantofi cu toc înalt, informează fitnea.com.

O saltea bună rezistă de la opt la zece ani. Aşadar, în cazul persoanelor care nu au înlocuit salteaua după 10 ani de folosire, există posibilitatea ca spatele să nu beneficieze de suportul de care are nevoie. În acest caz, este recomandat ca salteaua să nu fie foarte tare, dar nici foarte moale.

Un alt motiv din cauza căruia persoanele pot avea dureri de spate este şi purtarea unor genţi foarte mari. În cazul femeilor care folosesc genţi voluminoase şi au tendiţa de "a purta cu ele întreaga casă", spatele acestora nu le va fi recunoscător. Utilizarea unei genţi mari şi grele pe un umăr ar putea afecta coloana vertebrală. Aşadar, geanta nu ar trebui să cântărească mai mult de 10% din greutatea corpului.

Şi persoanele care poartă pantofi cu toc trebuie să fie atente. Tocurile prea înalte pot forţa arcuirea spatelui, articulaţiile simţind o presiune prea mare. Pe de altă parte, nici pantofii fără niciun pic de tot nu sunt recomandaţi.

Totodată, cercetătorii au descoperit că persoanele care nu au resentimente, nu au nici stări de depresie şi furie şi suferă mai puţin de dureri de spate. Emoţiile, gândurile şi tensiunea musculară pot influenţa intensitatea durerii.

Pe de altă parte, a sta o zi întreagă pe scaun poate fi drăguţ, dar multe persoane nu îşi menţin o postură corectă a corpului când stau în faţa computerului, acest lucru provocând slăbirea muşchilor spatelui. Această poziţie pune presiune pe coloana vertebrală şi prea puţin pe picioare.

Totodată, stresul poate afecta muşchii gâtului. Durerea nu va dispărea dacă muşchii nu se relaxează, iar relaxarea acestora depinde de stresul pe care îl resimte persoana în cauză. Pentru reducerea acestuia sunt recomandate exerciţiile şi băile cu apă caldă.

Durerile de spate pot apărea şi din cauza greutăţii, iar consumul alimentelor care conţin multă sare, zahăr şi grăsimi contribuie la luarea unor kilograme în plus.

Sursa: Mediafax

                                                                                   dr. Iulian COZA

Obiceiuri şi tradiţii în a doua zi de Paşte!

Lunea albă, prima zi de luni după Paşte, cea de-a doua zi a Paştelui şi cea dintâi din Săptămâna Luminată este consacrata în tradiţiile si obiceiurile populare continuarii Sfintei Sărbători, mai ales prin cadrul unor petreceri ori reuniuni de familie.

 Cu aceasta ocazie, avea loc asa-zisa “Umblare cu pasca”, adica vizitarea rudelor apropiate in vederea vestirii Învierii lui Iisus Hristos. Copiii se duceau la parintii lor, nepotii la bunici, si finii la naşi. Potrivit obiceiului, nu se mergea în vizită cu mâna goală, ci cu ouă roşii, pasca, fructe şi vin. Odată ajunşi la naşi, finii era aşezati la masă, asezându-li-se în faţă slănină, cozonac şi ouă vopsite. La plecare, naşa îi daruia, la rându-i, finei, o pasca făcută cu mâinile sale.

O alta traditie specifica Lunii Albe era stropirea cu apa. Flăcăii din sate le pândeau pe fete (foto), si le udau cu cateva cofe de apa de la fântână sau le azvârleau, aşa îmbracate cum erau, într-o apă curgătoare. Fetele nu protestau faţă de acest tratament, întrucât, in acest fel, erau sortite sa se marite pana la sfarsitul anului. Uneori, dupa ce uda o fata, baiatul ii zicea, “”Sa-ti fie inima curata ca apa si ea sa te fereasca de orice boala.” O reminiscenta a acestui obicei din Transilvania si Banat este udatul cu parfum. Se spune ca acest ritual are la origine povestea despre o fata evreica ce a lesinat la auzul vestii Învierii lui Hristos, fiind readusa in simtiri de niste tineri ce au stropit-o cu apa.

In unele regiuni romanesti, in cea de-a doua zi de Paste, ouale se ciocnesc “cap cu dos”, si nu “cap cu cap”, precum in prima zi a sarbatorii pascale.

Conform superstitiei, oricine moare in aceasta zi se duce direct in rai, fara a mai fi judecat.

Tot cu acest prilej, era bine sa se spele rufele, pentru ca anul sa fie alb si luminat. Cu toate ca spalatul era ingaduit, nu era indicat a se lucra in vreun alt fel, pentru a fi la adapost de “boala rea”, adica epilepsia.

Pentru a fi intariti in sanatate in decursul anului, mai ales tinerii obisnuiau sa se dea in scrancioabe sau “invartitoare”. Sarbatoarea Lunei albe era respectata pentru ca oamenii sa nu se rataceasca in calatorii.

                                                                         Cristian LAURENŢIU

PODOABE ŞI OBICEIURI POPULARE ROMÂNEŞTI

  Maramureşul acest „ colţ de Rai pe Pământ, în inima Munţilor Rodnei” reprezintă un nesecat izvor de artă populară, iar podoabele şi obiceiurile au însoţit viaţa omului maramureşean aproape de la începuturile  existenţei sale după cum spunea şi Georgeta Stoica „ podoabele şi bijuteriile, ca ornamente ale trupului au apărut şi au fost purtate înaintea veşmintelor”.

            „Dictionarul de Artă Populară Românească” consideră podoabele populare „ piese care au ocupat totdeuna un loc aparte printre obiectele vieţii cotidiene, făcând parte din ansamblul vestimentar”, iar Janeta Ciocan susţine că „ pentru ţăranul român podoaba nu a fost un accesoriu adăugat portului , ci ea era parte componentă a ansamblului vestimentar”. Pornind de la această afirmaţie, Janeta Ciocan propune o clasificare a podoabelor împărţindu-le astfel :

1.         „ Podoabe ale capului „ – care aveau multiple semnificaţii în cadrul comunităţii săteşti. Fetele î-şi împleteau părul în două codiţe prinzându-şi în păr panglici şi flori naturale,

femeile purtau năframă, bărbaţii iarna purtau „ căciula rotilată „ , în celelalte anotimpuri clop.

2.         „ Podoabele folosite în ceremoniile nunţilor „.

Însoţitoarele miresei aveau părul pieptănat în cozi lăsate pe spate în care îşi prindeau

panglici colorate şi flori ( Ţara Lăpuşului ), fetele chemătoare din Ţara Chioarului îşi pieptănau părul în cozi „ bobârnoc „ sau „ salsău „. Miresele purtau peste tot „ cununa „ care simbolizează puritatea. Mirele purta clop, în Ţara Chioarului clopului i se punea o pană de păun şi „ bobârnoc „.       Mirele din Ţara Codrului îşi punea la pălărie zgărzi din mărgele.

3.         „ Podoabele folosite în cadrul obiceiurilor populare şi pentru cadouri.

Accesoriul principal de nuntă a fost steagul care simboliza un „ apel către cer, el creează 

legătura  între sus şi jos, între cer şi pământesc „ .

            Obiectele populare care se făceau cadou au fost : furca de tors, maiul, durgalăul, batiste.

4.         „ Podoabe pentru gât şi piept „ .

Una dintre cele mai importante podoabe pentru gât a fost zgarda confecţionată din mărgele

colorate realizată cu motive geometrice pe fond negru.

5.         „ Podoabe pentru brâu”

Brâurile numite „ bete” sau „ frâmbghii „ au fost purtate atât de bărbaţi, cât şi de femei. Acestea sunt ţesături înguste foarte lungi realizate din lână şi se înfăşurau în jurul taliei. În Ţara Chioarului „frâmghiile „ sunt detaşate de şorţ şi se termină cu ciucuri. În Ţara

Maramureşului şi Ţara Lăpuşului se purta betele în zile de sărbătoare.

            „ Chimirul „ – reprezintă una dintre cele mai importante podoasbe folosite de bărbaţi şi este confecţionat  din piele.

6.         „ Piese de port anexe cu rol de podoabă „

Traista – confecţionată din lână cu ornamente ca ale covorului purtată de bărbaţi în Ţara

 Maramureşului.

            Mânecările realizate din lână sau pânză brodată cu cruciuliţe folosite de bărbaţi.

            Dată fiind frumuseţea , originalitatea şi bogăţia podoabelor şi obiceiurilor populare maramureşene mi-am propus , începând cu acest an şcolar, în cadrul activităţilor opţionale, studierea folclorului maramureşean deoarece numai cunoscând portul , podoabele , datinile şi obiceiurile copiii pot învăţa să preţuiască folclorul maramureşean şi astfel „ trecutul „ poate „ prinde viaţă „

Sângeorzul nostru - între legendă și obicei de primăvară ...

Etnologic, primăvara, ,,începe, în mentalitatea tardițională românească pe 24 februarie, și se încheie pe 23 aprilie. Dacă primăvara și iarna stau sub semnul masculinului, primăvara stă sub semnul femininului, deoarece orice început avea menirea de a reînnoi lumea, fiind perceput ca o (re)naștere”, notează prof. univ. dr. Delia Suiogan, în volumul ,,Simbolica riturilor de trecere”, apărut la Editura Paideie, București, 2006, pag. 87. Și-acum aș dori să facem împreună cu dumneavoastră o recapitulare – dorind să ne amintim de obiceiurile primăverii, despre care am scris lunile trecute (a se vedea luna martie!) – am început cu Zilele Babelor – Dochiile - Dot'ile, apoi am continuat cu cei 40 de Sfinți, Alexie cel cald (17 martie) și nu în ultimul rând, Blagoveștenia – Buna Vestire (25 martie) – sunt convins că vă aduceți aminte de ele. Iată, început de an vegetativ, început de an vegetal. Ce semnificație au toate acestea? O naștere ritualică a naturii, un început de viață, o (re)înviere a naturii. Așa vorbim despre o primă etapă a obiceiurilor de primăvară (luna februarie și   martie) iar lunile următoare, aprilie și mai, sunt o a doua etapă a acestora, după concepția omului arhaic. 

Dacă etnologul Ion Ghinoiu, spunea în ,,Vârstele timpului”, care a apărut la Editura Meridiane, București, 1988, că ,,anul are două hotare ale timpului, echinopțiul de primăvară (ziua este egală cu noaptea) și cel de toamnă (noaptea este egală cu ziua), și două miezuri ale timpului – miezul verii și al iernii”, Romulus Vulcănescu în volumul ,,Mitologie română”, apărut la Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1987, pag. 21, afirmă că ,,într-un an sacru sunt răstimpurile solstițiilor și echinocțiilor, în care se concentrează evenimentele mitice cele mai importante. Aceste  răstimpuri marchează rituri de trecere de la un anotimp la altul. Solstițiile, rituri de trecere, la stări de dezechilibru mitic și echinoxurile, strări de trecere la echilibrul mitic”.

Una din sărbătorile importante a etapei a doua a obiceiurilor de primăvară, ,,o constituie, la noi, Sângeorzul. Ea coincide cu triumful primăverii, dar și cu o perioadă critică în viața culturilor. Tocmai de aceea riturile și acțiunile cu caracter apotropaic (de apărare) domină sărbătoare Sângeorzului. Casele, gospodăriile, grădinile sunt apărate cu ajutorul unor plante sau obiecte cu proprietăți magice: leușteanul, usturoiul. În această etapă vom întâlni numeroase rituri de fertilitate întemeiate pe principiul magiei prin analogie: stropirea cu apă constituie procedeul cel mai uzual și cel mai răspândit”, mărturisește prof. univ. dr. Delia Suiogan, în același volum citat, la pag. 162-163, Simbolica riturilor de trecere.

În a douăzecișitreia zi a lunii aprilie, ortodocșii serbează ziua Sfântului Gheorghe – Sânjorzul (popular), Sângeorzul, Sfântul D'eord'e – adică Marele Mucenic Gheorghe – cel purtător de biruință, cel care ulterior a fost declarat ocrotitorul spiritul al armatei. Legenda ne spune că acest Gheorghios, (din greacă ,,agricultor”), a trăit pe vremea lui Dioclețian împăratul, fiind original din Capadochia.

De fapt cine este Sângeorzul? Cel care face ,,trecerea de la o stare la alta și marchează o trecere propriu-zisă, cu rol fertilizator și apotropaic – a se vedea stropirea cu apă a casei, a grajdurilor, aprinderea focurilor din ogradă, din grădină, punerea de ramuri verzi, la poartă, la streșină, la stâlpii prispei, la grindă, dar și la grajduri, cotețe. Toate aceste obiecte și gesturi simbolice au rolul de a marca ideea de început, pus sub semnul mișcării totale de tip ascensional, al devenirii”, confirmă în același volum (pag. 167), dr. D. Suiogan.

Împăratul Dioclețian a pornit război împotriva celor credincioși, și-atunci a dat poruncă să fie cinstiți și lăudați cei care se vor lepăda de Cristos, iar dacă era cineva care nu se supunea acestui ordin împărătesc,  acela va fi condamnat la moarte. Gheorghe – nu s-a ,,aplecat” spre a sfinți și respecta ordinul împăratului.  Ulterior martirizat, în acele vremuri, Sfântul Gheorghe, hotărât să lupte împotriva celor care nu sunt cu credință în Dumnezeu, a fost supus chinurilor doridu-se moartea acestuia pentru râvna cu care lupta împotriva celor fără Dumnezeu. Întâi s-a hotărât de către cei necredincioși, adepții credinței în idoli și zei, să i se străpungă cu o suliță, pântecele, lucru care s-a și întâmplat, dar fiind păzit de îngerii lui Dumnezeu, vârful suliței s-a sucit iar cel credincios a rămas nevătămat.   

Văzând acestea cei necredincioși, au adoptat altă metodă, a doua de această dată – legarea acestuia de o roată cu țepi ascuțiți, și după ce-l vor urca pe-un deal să-i dea drumul ,,la vale”, crezând că în acest fel, bucăți de carne din trup i se vor rupe, iar el va muri. Și de această dată, sfântul a fost apărat de către îngeri. Așa putem spune că s-au format ,,două tabere” – a celor necredincioși care respectau porunca dată de Dioclețian, și a celor credincioși, creștini de-ai lui Dumnezeu. Ba chiar sfântul avea adepți ai dreptei credințe care îl urma, indiferent de ce însemna acest lucru. 

A treia încercare a credinței sfântului a fost și mai dură – l-au silit să-și  încălțe picioarele cu încălțăminte de fier, cu cuie pe din interior, și-apoi silit să fugă. Câțiva necredincioși erau ,,plătiți” să-l alerge, să-l bată, evident fără milă sau fără vreun motiv întemeiat. Și cu toate astea, nu a fost de ajuns batjocura pusă pentru credința lui. Luând exemplul biblic al învierii lui Lazăr, din Săptămâna Mare, văzând că nu-l pot îndupleca să se lepede de la credință, i s-a cerut să învie un mort – era a patra oară, când i se punea batjocură. Ferm și drept credinței și lui Dumnezeu, pus în fața mormântului, dorind să dovedească existența acestuia, dorind să arate celor necredincioși că Dumnezeu există, crezând în puterea Lui, a rostit o rugăciune la mormânt. A fost altă minune căci mortul a înviat, închinându-se sfântului. Tot legenda spune despre această minune că, mortul înviat de către sfânt, după ce a fost întrebat cine este, dar și când a murit, a răspuns clar că este din generația celor care s-au stins în urmă cu câteva veacuri, înainte de Hristos, iar viața de după moarte și-a petrecut-o în foc – o soartă datorată rătăcirii spirituale și a credinței în zei și idoli, nu în Dumnezeu. 

Multe a pătimit pentru credința sa, dar nimic nu l-a oprit sau întors din  drumul dreptei credințe – adevărata dumnezeire. Altă dată, unui sărman, dorind să arate puterea credinței, dar și dreptatea ei, i-a înviat boul din ogradă. Apoi, mai târziu, supus iar, sfântul a avut curajul de-a întreba un idol, dacă este el cel chemat, dacă este el adevăratul Dumnezeu, cel milostiv, iar acesta a răspuns că Dumnezeu este doar unul, un Dumnezeu adevărat, și-apoi a urmat ,,cutremurul” – toți acești idoli, tulburați fiind, s-au sfărâmat. Nu au fost de-ajuns toate astea!

Neputând suporta prigoana la care erau supuși cei care credeau în idoli sau zei, au propus, iar, uciderea sfântului, dar și pe împărăteasa Alexandra cu sabia. Atunci sfântului i s-a tăiat capul, iar împărăteasa Alexandra a murit, rugându-se lui Dumnezeu, să-i primească sufletul.

Nu doar acestea sunt minunile făcute de sfânt - recomand a se vedea în acest sens, istoria creștinismului, care ne confirmă miracolele făcute de acesta, cronologic.

 Un alt exemplu, al minunilor, este legat de cetatea Ramel, de prin părțile Siriei, acolo unde există o biserică construită în numele mucenicului Gheorghe. Nefiind piatră prin zonă, pentru construirea bisericii, aceasta (piatra, adică!) se aducea dintr-o zonă mult depărtată. Adusul stâlpilor pentru construirea bisericii respective necesita mult efort fizic. Totul se făcea cu sudoare și multă greutate.      

  Așa stând lucrurile, o femeie credincioasă, o adevărată propovăduitoare de Dumnezeu, crezând în minunile sfântului, s-a angajat, atâta cât i-a stat în putință, să cumpere piatră pentru construirea bisericii. A cumpărat un stâlp din piatră și a rugat pe cineva (pe Vasilicos) să-i ducă și stâlpul ei, dacă tot mai ducea și pentru alții.  Acesta nu a dorit s-o ajute. Văzând cele întâmplate, dar și faptul că stâlpul ei nu va fi dus, a căzut în genunchi, plângând de supărare și amar. Printre lacrimi, femeia se ruga sfântului s-o ajute ca stâlpul pe care și l-a dorit atâta de mult să ajungă la biserică și pus la loc de cinste, așa precum îi era destinația. Nu degeaba i-a fost ruga, căci sfântul și rugăciunea ajută omului necăjit și drept credincios. În vis i-a apărut în față, ba chiar a și întrebat-o pe biata femeie unde dorește să-i fie pus stâlpul respectiv, iar ea a răspuns: - de-a dreapta bisericii! Ba, ridicând stâlpul, a mai cerut ajutorul și femeii. Așa a ajuns stâlpul mult mai repede decât ceilalți care deja plecaseră de ceva vreme. S-a minunat foarte tare Vasilicos, văzând minunea deja înfăptuită – stâlpul femeii pe care a refuzat-o, nedorind s-o ajute, a ajuns înaintea celorlalți, ba și mai mult,  scria pe el, cu exactitate locul unde să fie pus în biserică.

Altă dată, altă minune a marelui mucenic Gheorghe. Se întâmpla în Mitilene, loc unde există o biserică cu Hramul Sfântului Gheorghe, spre slavă. Aici, în Mitilene, la Hram, se adună mulțime de oameni, cinstind și cerând prin Mucenic, ajutorul Domnului. Se întâmpla în timpul slujbei, când niște necredincioși, au atacat biserica și pe cei aflați la rugăciune, pe toți cei prezenți acolo, în acel moment. Ba mai mult, au prins și au legat oamenii care se aflau la sfânta rugăciune, umilindu-i. Printre cei prinși, se afla și un tânăr credincios, care a fost dus și pus prizonier, în oastea lui Amira. Părinții acestuia nu au încetat a se ruga lui Dumnezeu, dar și Sfântului Gheorghe, pentru a se face dreptate. Trecut timpul, se întâmpla să fie aproape un an de la incident, iar părinții lui, crezându-l pierdut pentru totdeauna, au făcut praznic după obiceiul locului, chemând la masă mulțimea. Mama acestuia neîncetat se ruga lui Dumnezeu și Sfântului Gheorghe, pentru ca fiul ei să fie scos din robia cotropitorului, lacrimile adunate putând face un râu.

Ruga nu i-a fost zadarnică, dimpotrivă! Stând toți la masă, închinând vin, s-a înfăptuit minune, de necrezut - fiul lor s-a întors și a închinat paharul cu vin înspre mama lui, nu mai era supus căpiteniei Amira. Mirați, nu le venea a crede ce-și vedeau ochilor – în fața lor era însăși fiul luat ostatic. Printre altele, fiul a recunoscut că se afla într-o odaie, în fața lui Amira, trebuind să-i închine un pahar de vin când a fost răpit de-un bărbat. Acesta, răpitorul, l-a urcat pe calul lui, ținând cu o mână paharul și cu una ținându-l pe el, iar acuma deodată se afla în fața părinților și a celor veniți să-l pomenească. Săvârșitu-s-a mare minune, iar! Acestea sunt doar câteva din minunile săvârșite de sfânt, dar și din prigoanele prin care a trecut. Ocară și prigoană, suferință și durere – prin asta a trecut sfântul. Multe a avut de pătimit pentru credința sa, dar nimic nu l-a întors de la calea adevăratului Dumnezeu. Pentru credința lui, pentru lupta împotriva necredincioșilor, pentru minunile săvârșite de-a lungul vieții, pentru stoicismul și puterea cu care a trecut atunci când a fost prigonit de către necredincioși a fost martirizat, fiind exemplu de demnitate, de putere și de nesmintită credință.       

              GHEORGHE, GHEORGHINA :

            Prenume deosebit de frecvente în onomastica românească, datorită vieţii şi minunilor săvârşite de Sf. Mare Mc. Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Prenumele datează dintr-o perioadă mult mai veche decât cea bizantină, fiind atestat înainte de Bizanţ, la Platon. GEORGIOS – ca prenume reproduce un substantiv comun frecvent în perioada greco-romană, substantivul ,,agricultor” sau ,,lucrător al pământului”.  Derivatele hipocoristice sunt foarte numeroase: Ghiţă, Gheorghiţă, George, Georgeta, Giorgina, Georgiana. (din lucrarea  Aurelia Bălan – Mihailovici, Dicţionar onomastic creştin – repere etimologice şi martirologice, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, pag. 233).

În final, permiteți-mi dragii mei, să urez tuturor celor care poartă numele acestui sfânt mulți și fericiți ani! Să le dea Dumnezeu puterea dar și credința sfântului. Nimeni și nimic să nu-i abată de la dreapta credință! Aici, și acum, mă gândesc și la cei doi copii ai mei Bogdan George și Bianca Georgiana, dorindu-le ca binecuvântarea lui Dumnezeu să cadă asupra lor. Să fie, și să fiți, dragi cititori, la fel de buni creștini precum Sfântul Gheorghe, cel pe care-l prăznuim azi – 23 aprilie.  LA MULȚI ANI, TUTUROR!

      

                                                aprilie 2013 – Vasile BELE

Obiceiuri ale satului tradiţional românesc

de VASILE BELE

,,El - satul românesc - s-a păstrat feciorelnic, neatins în autonomia sărăciei sale, pentru vremuri când, va putea să devină temelia sigură a unei autentice istorii româneşti" - spunea, atâta de frumos, raportându-se la aspectele din viaţa satului tradiţional, Lucian BLAGA. Şi, iată, că am ajuns la valoare de adevăr a vorbelor sale! Satul tradiţional românesc este plin de istorie. Iată, deci, propunerea acestei luni, Martie! Cercetarea în amănunt a obiceiurilor, în existența lor, pornind de la luna în curs. Nu voi aborda cunoscuta și frumoasa clasificare a obiceiurilor deja existentă. Voi lua drept reper de studiu etnofolcloric satul Chiuzbaia. Adică?

Vă vom prezenta, episodic, concret, obiceiurile satului, care se oglindesc în luna Martie – lună care semnifică începutul de anotimp, trezirea la viață, începutul anului agricol cu lucrările ce se fac în această lună. Apoi, ale lunii următoare ... și-așa pe rând, întregul an calendaristic, cu speranța că o să fim obiectivi, iar cercetarea noastră va fi de folos. Acuma, se naște întrebarea – de ce s-a început cu luna Martie? Răspunsul este simplu – împreună lucrăm la un proiect extrem de interesant – promovarea satului românesc! Scoaterea din amorțeala în care se află. În studiul nostru, vom încerca abordarea tradițională dar și compararea ei cu abordarea modernă, specifică secolului în care trăim, iar luna Martie poate fi numită luna începutul de an nou.

Fără a sta pe gânduri, asumându-ne întreaga responsabilitate pentru fiecare articol, ce se va ,,naşte", începând din această clipă, vom prezenta realitatea satului românesc, la modul autentic şi real, fără a ascunde ceva!

Informaţiile, studiile sau cercetarea ,,la faţa locului", a satului românesc în cea mai frumoasă reprezentare şi prezentare, evoluţia obiceiurilor satului românesc, dar și tradiţiile ori obiceiurile păstrate şi împământenite în vatra satului.

Pe scurt, adăugăm noi, vom prezenta satul românesc între trecut, prezent şi viitor. Între tradiţional şi inovaţie. Efect şi cauză. Obiceiurile ce-l caracterizează şi cu care se mândreşte. Obiceiuri şi tradiţii, ce trebuiesc arătate lumii. Obiceiuri şi tradiţii despre care se vorbeşte, şi desigur, despre care se va mai vorbi din ce în ce mai puțin. Dar, şi cu părere de rău, trebuie să recunoaştem, că avem şi obiceiuri de mult pierdute. Obiceiuri despre care doar cu înţelepţii satului, adică cu bătrânii din sat, mai poţi să discuţi. Poate, vom reuşi să le salvăm de la ceea ce specialiştii şi, de fapt, toată lumea o numeşte, fenomenul pieirii.

Avem sat tradiţional frumos, avem obiceiuri şi tradiţii frumoase. Viaţa tradiţională a ţăranului este plină de credințe și superstiții. Vrem, de-a lungul cercetării noastre, să vedem cât de actuale sunt în viața satului tradițional, acestea.

Trecerea de la tradiţional la modern, pierderea punctelor de autenticitate  în favoarea kitsch-ului şi a nonvalorii, viaţa de zi cu zi a locuitorilor, viaţa bătrânilor, dar şi a tinerilor - cei care sunt, tot mai mult ,,furaţi" de mirajul plecării în străinătate – asta vrem să surprindem. Și, sperăm să fim cât mai obiectivi. Ne îndepărtăm de folclor? Şi care este preţul pe care îl plătim, fără a ne da seama! Pentru că orice, în lumea în care trăim, are un preţ!

Trăim în lumea modernului şi a modernităţii! Aşa, cu necazuri şi greutăţi, căci nu ne ocolesc! Suntem mereu ,,în fugă", şi nu avem timp de nimic, nici măcar de noi! Păstrăm, alterăm, uităm, modificăm şi facem cum ne place sau ne este ruşine de aceea ce au fost moşii şi strămoşii noştri? Ei aveau şi duceau o viaţă liniştită. Desigur, necazuri şi greutăţi existau şi atunci. Dar, altfel treceau peste toate. Trăiau sănătos şi, un aspect extraordinar, trăiau mult, ,,în timp".

Legile nescrise ale satului românesc mai au, azi, valoare? Cine suntem sau ce suntem în faţa atâtor legi şi norme, cu care suntem, uneori, fără efectul juridic scontat, înconjuraţi? Putem afirma, fără a greşi, că suntem în ţara, sau, că trăim în ţara, în care legile, normele, hotărârile sau dispoziţiile se nasc ,,pe bandă rulantă", gândindu-ne că aceste cutume, sunt, de altfel, punctul de plecare în noua ,,eră juridică" pe care o trăim şi o traversăm, cu atâta mândrie!

Normele nescrise ale satului tradiţional au întărit relaţiile între indivizi, au făcut ca obiceiurile şi tradiţiile să fie respectate, transmise şi perpetuate, fără a fi alterate, cu stricteţe şi sub noţiunea respectului, ştiindu-se că încălcarea legilor a adus şi forme de constrângere sau sancţionare, uneori prea drastice! De aceste pedepse se fereau, ,,fugeau", şi-şi duceau veacul în respect, unul faţă de celălalt.

Folclorul avea rolul lui foarte bine definit. Şi, se respecta! Despre grupele de caracter ale acestuia vom scrie mult în numerele ce vor urma, cu ajutorul şi vrednicia lui Dumnezeu. Obişnuitul, moralul, eticul, frumosul, religiosul - sunt doar câteva aspecte despre care, aşa cum am promis, vă vom vorbi, pentru că toate acestea asigurau, în cadrul colectivităţii tradiţionale, convieţuirea. Spre deosebire, azi, avem legi scrise! Dar, nu-mi doresc să vorbesc despre aceste cutume, a zilelor noastre, căci, sunt cum sunt! O ştiţi dumneavoastră foarte bine. Cutuma sau obiceiul juridic este, de altfel - şi vorbesc despre primele legi împământenite ,,de când e lumea, lume!" - cel mai vechi izvor al dreptului.

Amintesc faptul că la începutul Evului Mediu, trona legea nescrisă, acel obicei al pământului, după care se conduceau aşezările. Încălcările cutumei, pricina şi rezolvarea ei, s-au judecat după ,,LEX  OLACHORUM", ce-a fost  păstrat până la început de secol XIX, ulterior fiind alcătuit, obiceiul pământului sau ,,legea românească", ,,JUS  VALAHIUM" sau ,,IUS  VALACHORUM" - culminând cu anul 1864, când a apărut Codul civil, pentru prima dată. Şi câte ar mai fi de povestit despre acestea! Cât de frumoase sunt. Sperăm, doar să reuşim în demersul nostru propus - cu profesionalism şi autenticitate.

Obiceiul este o formă de a fi, este o formă de conduită, şi amintiţi-vă doar, răspunsul la o banală întrebare, care ar fi de cele mai multe ori aşa: ,,Noi nu vrem să schimbăm obiceiurile! Aşa e obiceiul pe la noi și așa vrem să rămână!". Eu, trebuie să recunosc faptul că în drumurile parcurse prin satul tradiţional românesc, la întrebarea: ,,- De ce-i aşa?", şi ,,- De ce nu-i altfel?", am primit un astfel de răspuns: ,,- Aşa e obiceiul satului. Şi nu-l schimbăm!". Umil și smerit, m-am supus obiceiului, pentru că asta se cere. A-l respecta cu supunere. Şi, ce înseamnă toate acestea? Experienţa unei vieţi!

Martie – luna dragostei pentru natură, o lună a generozității și-a fertilității

,,Cu toate mutațiile produse în conștiința țăranului, ca urmare a prefacerilor înnoitoare ce s-au abătut și asupra satelor până și cele mai izolate, chiar dacă repertoriul de rituri, credințe, practici magice de tot felul, s-au simplificat și redus, obiceiurile de peste an s-au conservat, în pregnante forme tradiționale, având un substrat mitico-magic bogat, de mare interes pentru cercetătorul avizat” (pag. 9) – mărturisesc Maria și Pamfil Bilțiu, cei mai prestigioși etnologi, în volumul ,,Calendarul popular – volumul I. Obiceiurile primăverii și verii”, apărut la Editura Ethnologica, Baia Mare, 2009, mărturisire de la care doresc să-mi încep această cercetare etnologică făcută în satul Chiuzbaia. Am pornit în acest demers, gândindu-mă că nicăieri tradiția nu este mai frumoasă ca la tine acasă, nicăieri locurile nu sunt mai frumoase ca la tine în sat, nicăieri folclorul nu este atâta de bogat ca la tine în sat, și fără a exagera câtuși de puțin, așa și este!

Nu doresc să-mi laud satul, deși credeți-mă îmi este drag și întotdeauna când scriu despre locurile acestea mă încearcă emoția, lucru ce nu mi se întâmplă atunci când scriu cu totul și cu totul altceva – poezii, recenzii, ori alte articole. Să nu mă întrebați de ce pentru că nu știu dacă-mi voi găsi un răspuns adecvat. Alătur emoției despre care tocmai povesteam, responsabilitatea scrierii, realitatea celor relatate în articol și alte și alte asemenea principii.

De această dată am să fac rostire la obiceiurile lunii Martie – la credințele, la superstițiile, la obiceiurile acestei luni – din punctul meu, foarte bogată, îndrăznind a numi această lună, evident metaforic, luna cea mai bogată în tradiție și obiceiuri.

Propun, dragii mei cititori, pentru început o trecere în revistă a obiceiurilor acestei luni, așa ca pentru o recapitulare, apoi, să încerc, și cu ajutorul performerilor din sat, oameni cu o bogată experiență, cu o conduită morală demnă de orice exemplu, abordarea acestora cât mai directă, cât mai obiectivă, fără a ține cont de spațiul alocat. Mult? Puțin? Întru început nu mă pronunț, dar evident toate acestea, vă mărturisesc, sunt punctul de pornire spre un alt volum, despre obiceiurile satului Chiuzbaia, gândindu-mă, așa ca să mă motivez în fața dumneavoastră, că despre obiceiurile de iarnă ale satului am făcut onorabilă rostire în vremea trecută. Și ele articole extrem de frumos concepute, obiective și pertinente.

Luna Martie – 31 de zile.

Denumirea populară – ,,Mărțișor” sau ,,luna lui Mărțișor”, o lună de început de primăvară, urmată de aprilie și iunie – împreună formând cele trei luni de primăvară.

Dacă fac referire la sărbătorile cu dată fixă ale lunii, nu greșesc cu nimic, în următoarea clasificare:

- perioada 1 – 9 martie cu Zilele Babelor, sau Dot'ile (de la Dochia, Eudochia, Evdochia, Dot'ica).

- 1 martie – Mărțișor;

- 8 martie – Ziua Internațională a Femeii;

- 9 martie – 40 de Sfinți, sărbătoare cu cruce roșie în calendarul ortodox, o zi despre care s-a scris și se vor mai scrie multe lucruri în legătură cu această sărbătoare. Mă opresc aici, pentru că despre cei 40 de Sfinți sau mucenici voi mai scrie la mometul respectiv.

- 17 martie – Alexie cel cald;

- 21 martie echinopțiul de primăvară;

- 25 martie – Bună Vestire sau Blagoveștenia – zi strâns legată de Marele Praznic al Nașterii Pruncului Isus (de aici și denumirea sfintei sărbători – Buna Vestire);

- 20 martie ultima zi din zodia – Pești;

- 21 martie prima zi din zodia – Berbec;

O foarte scurtă caracterizare a acestei luni: - o lună capricioasă (din cauza Zilelor Babelor, o lună fertilității, o lună a iubirii față de semeni și natură, o lună a ieșitului la arat). Mi-ar place să mai adaug – luna dragostei pentru natura înconjurătoare pentru că totul se trezește la viață. Deja încep să se vadă semnele primilor muguri ce așteaptă căldura soarelui pentru a înmuguri, și-apoi, un pic mai târziu a înflori, spre a da rod. O lună a speranței, a primilor ghiocei răsăriți încă în iarnă, pentru că, la noi în sat, în luna martie încă mai este zăpadă. Muntele Igniș - sigur poartă încă albul zăpezii în această lună. Luna Martie este o lună a bucuriei și a speranței în bine, a curățeniei. Uneori este luna în care începe Postul Marelui Praznic al Invierii – vezi concret chiar acest an – 2013.

Luată ca prima luna din primăvară, fără a greși, putem spune că Martie este luna începutului germinativ, sau al începutului la modul general – acum se începe curățenia câmpului, a livezilor, a grădinilor, a pomilor, a casei, începem aratul, dar atenție, fără a semăna, doar arat. Primăvara – anotimp al bucuriilor nemăsurate, al florilor și al ghioceilor, a lucrurilor gingașe fără de care existența noastră nu ar avea rost. Este anotimpul iubirilor și-al iubirii, în istoria literaturii nu a fost poet sau scriitor care să nu fi scris despre frumusețea acestui anotimp atâta de însemnat. 

Folcloric sau etnofolcloric, luna Martie, alături de celelalte obiceiuri, este și luna superstițiilor și a credințelor populare. Varietatea multă a acestora o dovedesc trăitorii acestui veac, cei care mai cred sau nu mai cred în toate astea. Dau exemplu! Credința populară spune că ,,nu e bine să duci în casă lemne în ziua de Buna Vestire, că-ți duci broaște și gândaci în casă”, ,,cum va fi vremea în ziua de Buna Vestire, așa va fi și în ziua de Paște”, ,,cum îți alegi Baba, așa îți va fi întreg anul”, ,,nu e bine să vezi cotobatură (pasăre) umblând singură, că și tu vei fi singur tot anul”, ,,nu e bine să vezi pentru prima dat în an fluturi de culoarea galbenă sau albi (vezi fluturele alb al verzei), că și tu vei fi alb sau galben tot anul”. 

Mă opresc, pentru că, deocamdată, doar am vrut să dau câteva exemple pentru a întări puterea de exprimare, dar, evident, am să revin în parte, cu alte și alte exemple, atunci când voi vorbi concret despre fiecare perioadă amintită în cadrul clasificării efectuate adineauri.

Deci – 1 MARTIE – început de lună! Ziua în care băieții, feciorii, tații (în general partea masculină) dăruiesc mărțișoare celor dragi – prietenelor, mamelor, bunicelor, surorilor (în general părții feminine), crezându-se că nu e bine ca la început de lună să nu fii legat de un semn din acesta. Adică! Apare, aproape forma obligatorie a mărțișorului, primitul și apoi purtatul mărțișorului – uneori prins la mână, alteori prins la piept, fără a putea afla, în cercetarea mea, adevărata explicație asupra portului de mărțișor. Un singur lucru e cert – îl primesc și-l poartă doar femeile, ca dar de la bărbat.

Semnificația mărțișorului este diversă – începând de la semn al dragostei și-al iubirii pentru aproape, pentru ființele cele mai dragi (mame, prietene), al înțelegerii și-al prieteniei reciproce. Întotdeauna mărțișorul era confecționat din două fire – alb și roșu – prin împletirea acestora, sau răsucirea celor două – albul semnificând puritatea, curățenia, sinceritatea, iar roșul  semnificând iubire puternică, adevărată, reală. Alăturea, firelor alb-roșii i se adăuga alt semn, ori simbol, care în evoluția lui a cunoscut, de-adevăratelea, mare diversitate.  S-a început cu semnul unei inimioare (formă de inimă), forma unei flori, alteori erau monede simbol al bogăției, al belșugului, al prosperității. Să nu uităm forma astrelor – soare, lună, stea. Dar să nu uităm simbolul culorii roșii – de apărare împotriva duhurilor rele, iar albul – semnifică frumosul, puritatea.

Evoluția mărțișoarelor sau a mărțișorului este evidentă de-a lungul istoriei – azi, firului de ață colorat alb-roșu se adaugă inele, verighete, din fel de fel de material – mai mult sau mai puțin prețios. Și-aici dau vina pe transformarea în comercial a întregii semnificații despre Mărțișor și Mărțișoare. S-a pierdut semnificația adevărată și s-a transformat totul în comercial. Primul rol, în istoria evoluției acestui obicei era stimularea dragostei, a iubirii, a sentimentelor sincere, a speranței, a bunătății, a sincerității la modul general, al bogăției.

Cât despre perioada cât era purtat, informațiile găsite sunt diversificate – unii performeri mi-au confirmat că ,,mărțișoarele erau purtate până după data de 8 martie”, alții ,,până la cântatul cucului, și-apoi se leagă într-un copac de pe lângă casă”. Alții au răspuns acestei întrebări că ,,mărțișorul se purta atâta cât țineau Zilele Babelor”, adică nouă zile, și-apoi în ,,puneau bine”, într-un loc mai ferit, și nu se mai umbla la/cu el, semnificând norocul. Gândindu-mă la acest răspuns, mai adaug următoarele – cifra nouă are valențe magice, (să nu uitați zmeii din basmele românilor care uneori aveau șapte, alteori, nouă vieți).

Cât despre valoarea apotropaică este evident că vom face rostire, căci mărțișorul ,,îți aduce noroc sau ți-l ia dacă nu ai grijă de el”, ,,te apără de rele, pentru că are și culoarea roșie în el”, ,,să-l porți până auzi cucul cântând dimineața și vei fi vesel tot anul”.

Dacă exista vreo fată sau femeie care nu avea mărțișor se credea despre ea că nu va avea noroc tot anul. Nu va fi iubită sau nu va fi fericită tot anul. Se pare că la origine cuvântul mărțișor este latin.

Dar iată de spune DEX-ul despre acest cuvânt:  MĂRȚIȘÓR, (1) mărțișoare, s. n., (2, 3, 4) mărțișori, s. m. 1. S. n. Mic obiect de podoabă legat de un fir împletit, roșu cu alb, care se oferă în dar ca semn al sosirii primăverii, mai ales femeilor și fetelor, la 1 martie; marț. 2. S. m. (Pop.) Martie. 3. S. m. Plantă erbacee din familia rozaceelor, cu frunzele crestate adânc și cu flori galbene (Geum montanum). 4. S. m. (Bot.; reg.) Ament (de salcie, de răchită etc.). – Marț+ suf. -ișor. Din marț ,,martie” (lat. martius) + -șor.

Raportându-ne la modernitatea zilelor noastre, nu cred să fie azi, vreo femeie, mamă, prietenă, soră, bunică, doamnă sau domnișoară ce nu primește de la cel drag, măcar un mărțișor. Calculat după semnificația de ,,început”, dată acestei luni, fără a greși, putem afirma că luna Martie reprezintă un An Nou, un Anotimp Nou, începutul de primăvară.

Azi, acest Mărțișor este privit sau primit ca un cadou. Un cadou dăruit de o ființă dragă. Un cadou îndreptat cu mare dragoste spre ființa cea mai dragă, crezându-se, la modul simbolic, în partea apotropaică. Azi, semnificația fiind complet denaturată, nu mai dăruiești Mărțișor pentru ca cel care-l primește să fie ocrotit și apărat, ci-l dăruiești, ,,că așa procedează toată lumea. Face cadouri celor dragi, chiar la început de lună”. Evident că cine-l primește își manifestă bucuria, fericirea. Zâmbește. Și-atunci, de ce să nu adăugăm, acestor semnificații și următoarele - ,,cine primește, la început de Martie, un mărțișor, și zâmbește, va zâmbi tot anul. Se va bucura tot anul. Va fi fericit tot anul”. Gândul sincer și curat transmis celui spre care te îndrepți a dărui un mărțișor nu trebuie să lipsească.

De ce să nu privim Mărțișorul și că un semn de luptă între cele două situații antonimice – rău și bine, necaz și fericire, situație des întâlnită în basm. Antonimia rău – bine, amar – bucurie, putință – neputință, supărare – fericire – este evidentă. Dăruiești un mărțișor cuiva drag, dar poate el are o suferință în suflet. Are un necaz, are o supărare pe suflet. Primind darul dumneavoastră, primind mărțișorul d ela dumneavoastră, poate, pentru câteva clipe va uita durerea sau supărarea prin care trece. Va uita ceea ce i-a umbrit sufletul și inima. Va zâmbi! Și cât este de frumos să vezi în jurul tău oameni fericiți, să vezi oameni ce-și zâmbesc, să vezi oameni bucurându-se. Îți trebuie, oare, o altă împlinire sau mulțumire. 

Dar să nu uităm ,,înfrățirea” celui care a primit mărțișorul, cu pomul preferat. Să ne aducem aminte, după ce nu se mai poartă, mărțișorul se ia jos și se pune pe o creangă de copac, se atârnă pe-un pom. Văd această relație de frățietate – între om ca purtător al mărțișorului, om care a fost apărat de acest semn, și pom, despre care ne place să credem că va fi apărat de ger, de frig, de ploile reci ce vor veni o dată cu luna mai, și va prinde rod bogat. Până și pomului i se transmite această putere apotropaică – este apărat și ocotit și el. Dar, tot ca aducere aminte este de văzut relația de frățietate OM – POM și în celelalte ritualuri – nuntă, naștere, înmormântare.

Închei aici frumosul episod al mărțișoarelor sau mărțișorului, convins fiind că fiecare dintre noi va găsi putere de-a dărui cel puțin un mărțișor persoanei dragi, ce-i stă alături, iar acesta să-i aducă noroc, fericire, bucurie, împlinire. Firul alb al mărțișorului, în împletitura lui frumoasă cu roșul căldurii solare, să vegheze asupra fericirii dumneavoastră, iar primăvara ce-o așteptăm cu toții să fie, așa cum îmi place mie să spun tot mai des, un mare prilej de bucurie sufletească.

Dumneavoastră domnilor, lăsați deoparte supărările, necazurile dacă sunt, treceți peste orgoliu și încăpățânare, și dăruiți celor de lângă dumneavoastră un Mărțișor – dar să nu uitați, în el, să adăugați fericire, împlinire, bucurie, spor în toate, multă dragoste și nu în ultimul rând – fără de măsură, să puneți iubire. Și, să vă mai rog ceva, alături de toate astea, nu uitați să adăugați un strop de căldură, căci vin Zilele Babelor, iar astea sunt tare capricioase. Își încep ziua într-un mod plăcut și de cele mai multe ori se termină exact invers – cu frig, cu ploaie, cu răceală. Deci, nu uitați de căldura sufletească! Eu, promit să duc povestea lunii Martie – obiceiuri, credințe, superstiții, tradiții – mai departe, cu un nou episod, dedicat de această dată – zilei de 8 Martie și celor 9 Babe. O primăvară așa cum v-o doriți! Doamne ajută!

Vom reveni curând!

Superstiţii şi obiceiuri de ANUL NOU în lume

                                                                                     de Liliana Micu

În întreaga lume există superstiţii legate de Anul Nou, manifestate în diverse obiceiuri - sud-americanii poartă o anumită culoare pentru a avea noroc în dragoste sau bani, în timp ce japonezii se duc la templu pentru a-şi alunga păcatele făcute prin lovituri de gong.

De exemplu, în unele părţi din Elveţia şi Austria localnicii se costumează pentru a sărbători ajunul zilei de Sfântul Silvestru. În anul 314, oamenii au crezut că suveranul pontif al acelei perioade, care se numea Silvestru, a capturat un monstru de mare ce va scăpa şi va distruge lumea în anul 1000. În amintirea acelei spaime, oamenii se îmbracă în costume neobişnuite.

În Grecia, ziua de Anul Nou este dedicată Sfântului Vasile, celebru pentru bunătatea sa. Copiii îşi lasă încălţările lângă şemineu în noaptea de Anul Nou, pentru a primi daruri de la sfântul cel bun. O mâncare tradiţională pentru această sărbătoare este "vassilopitta", o prăjitură în care este pusă o monedă din argint sau din aur. Cel ce găseşte moneda va avea noroc în anul respectiv.

În Scoţia, Anul Nou este numit "Hogmanay", iar în unele sate sunt aprinse suluri de smoală, care sunt lăsate apoi să se rostogolească pe străzi. Astfel, anul vechi este ars şi celui nou îi este permis să vină. Scoţienii cred că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou va aduce fie noroc, fie ghinion. Anul cel nou va fi norocos dacă această persoană este un bărbat brunet, care aduce un dar.

În Scoţia a apărut şi "Auld Lang Syne", unul dintre cele mai populare cântece de Anul Nou printre vorbitorii de limbă engleză. Un cântec vechi, el a fost publicat pentru prima dată de poetul Robert Burns, în 1796, în cartea "Scots Musical Museum".

Un obicei spaniol de Anul Nou este să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare din cele 12 bătăi la ceasului care vestesc trecerea în noul an, acestea reprezentând dorinţe pentru fiecare lună a anului următor. De asemenea, pentru mirese, noaptea de Anul Nou reprezintă ocazia de a-şi strecura verigheta în cupa de şampanie şi de a ciocni.

Un obicei similar există şi în Portugalia, cu diferenţa că aici sunt preferate smochinele. Astfel, în noaptea dintre ani, trebuie înghiţite 12 smochine, care simbolizează 12 dorinţe pentru anul ce vine.

La Liège, în Belgia, pe 1 ianuarie, există obiceiul de a mânca choucroute (un fel de varză murată cu cârnaţi) în familie, având sub farfurie, în mână sau în buzunar o monedă, pentru a avea bani tot anul.

La Napoli, în Italia, Anul Nou este întâmpinat printr-un obicei special, care constă în a arunca pe fereastră obiecte vechi, simboluri ale anului care a trecut. Astfel, obiecte de mobilier, vase, haine etc. ajung în stradă, spre nefericirea gunoierilor, care trebuie să treacă în timpul nopţii pentru a face curăţenie. Tradiţia, însă, tinde să dispară, deoarece prezintă reale riscuri pentru trecători. În noaptea de Anul Nou, numită "Capodanno", italienii obişnuiesc să pună pe masă mâncăruri speciale, despre care se spune că aduc bogăţie şi abundenţă.

În Olanda, Oudejaarsdag sau "ziua anului trecut" (31 decembrie) este sărbătorită prin multe focuri de artificii, care încep în zori şi ţin până târziu în noapte. De altfel, aceasta este singura zi în care artificiile sunt autorizate, ele fiind puse în vânzare cu numai trei zile înainte de Anul Nou.

În ţări din America Latină, precum Ecuador sau Peru, cu puţin timp înainte de Anul Nou, oamenii fac păpuşi de cârpă sau din hârtie creponată (muñecos), care reprezintă anul ce s-a terminat. Păpuşile sunt expuse apoi în faţa caselor până pe 31 decembrie, la miezul nopţii, când sunt arse în stradă. Există, de asemenea, credinţa conform căreia dacă porţi o anumită culoare la 12 noaptea, aceasta ar putea aduce noroc în anumite domenii. Astfel, se spune că galbenul este semn de bani, iar roşul poate aduce noroc în dragoste. De asemenea, cel care doreşte să călătorească tot anul trebuie să alerge prin cartier cu o valiză în mână, la ora 12 noaptea fix.

Ruşii obişnuiesc să bea şampanie la miezul nopţii şi, după ora 12, să deschidă uşile şi ferestrele pentru ca noul an să intre în casă.

În ebraică, Anul Nou se traduce prin "Rosh Hashanah". Este un moment sacru, când oamenii se gândesc la ceea ce au făcut rău în trecut şi promit că vor fi mai buni în viitor. Ceremonii speciale au loc în sinagogi, unde se cântă la shofar, un instrument special. Copiii primesc haine noi, iar masa cuprinde obligatoriu fructe şi produse din făină, pentru a aminti de vremea recoltei.

În calendarul islamic, care se bazează pe mişcările Lunii, data noului an este devansată cu 11 zile în fiecare an. În Iran, Anul Nou se sărbătoreşte pe 21 martie. Cu câteva săptămâni înainte de această dată, oamenii pun seminţe de grâu la încolţit, în vase speciale. Până la sosirea anului nou, grâul creşte şi simbolizează primăvara şi viaţa nouă care începe.

Nu toţi hinduşii sărbătoresc noul an în acelaşi timp sau în acelaşi fel. În Bengalul de Vest, oamenii se împodobesc cu flori, pe care le colorează în roşu, roz, violet sau alb. Femeile poartă haine galbene, culoarea primăverii. În schimb, în sudul Indiei, mamele pun mâncare, flori şi daruri într-o cutie specială, pentru copii. În dimineaţa Anului Nou, copiii trebuie să ţină ochii închişi, până când sunt conduşi de mână la cutia cu daruri. În India Centrală, steagurile portocalii împodobesc toate clădirile în ziua de Anul Nou. În provincia Gujarat, în vestul Indiei, Anul Nou este celebrat la sfârşitul lunii octombrie, în acelaşi timp cu festivalul Diwali, când pe acoperişuri se pun mici lămpi cu ulei aprinse. În aprilie, când Soarele se mişcă din Casa Peştilor în Casa Berbecului, locuitorii din Sri Lanka încep să sărbătorească Anul Nou. Acesta cade, de obicei, pe 13 sau 14 aprilie.

În Vietnam, Anul Nou este numit "Tet Nguyen Dan" sau mai simplu "Tet". El începe pe 21 ianuarie sau 19 februarie, în funcţie de an. Vietnamezii cred că un zeu stă în fiecare casă, iar în ziua de Anul Nou se duce la cer. Acolo, el spune cât de bun sau rău a fost fiecare membru al familiei în anul care a trecut. Zeul călătoreşte pe spatele unui crap, de aceea vietnamezii obişnuiesc ca de Anul Nou să cumpere un crap viu, căruia îi dau drumul în râu.

Anul Noul chinezesc este celebrat cândva între 17 ianuarie şi 19 februarie, când este Lună Nouă - "Yuan Tan". El este sărbătorit de chinezii din întreaga lume prin procesiuni pe stradă, unde sunt aprinse mii de lanterne. Chinezii cred că spiritele rele sunt peste tot în acea perioadă, aşa că aprind artificii pentru a le îndepărta. Uneori, ei îşi sigilează ferestrele şi uşile cu hârtie, pentru a nu lăsa spiritele malefice să pătrundă în casă.

Pentru japonezi, Anul Nou, numit "Oshogatsu", este una dintre cele mai importante sărbători şi un simbol al înnoirii. În decembrie, sunt organizate "petreceri de uitat anul" sau "Bonenkai", prin care oamenii lasă în urmă problemele şi grijile anului pe cale să se încheie şi se pregătesc pentru un nou început. Neînţelegerile şi animozităţile sunt uitate. Pe 31 decembrie, la miezul nopţii, familiile merg la cel mai apropiat templu pentru a împărţi saké (băutură tradiţională, n.r.) şi pentru a asista la cele 108 de lovituri de gong care anunţă trecerea în noul an (această cifră reprezintă numărul păcatelor acumulate într-un suflet de-a lungul anului, iar loviturile de gong simbolizează alungarea păcatelor unul câte unul şi purificarea sufletelor). Pe 1 ianuarie, copiii primesc otoshidamas - mici cadouri cu bani înăuntru.

Ceremonialul de înnoire simbolică a timpului calendaristic în noaptea de 31 decembrie - 1 ianuarie este numit la români Îngropatul Anului, denumirea de Revelion aparţinând timpurilor moderne. Potrivit lui Ion Ghinoiu, autorul cărţii "Zile şi mituri", asemănător divinităţii, timpul se naşte anual, întinereşte, se maturizează, îmbătrâneşte şi moare, pentru a renaşte după alte 365 de zile. Ciclul sărbătorilor de Anul Nou este unul ritualic, împărţit simetric de Revelion în două segmente: perioada dintre Crăciun şi miezul nopţii de 31 decembrie şi apoi până la Bobotează.

În prima parte a ciclului, timpul se degradează: se măreşte noaptea, sporeşte frigul şi întunericul şi, odată cu acestea, spaima oamenilor că lumea merge spre pierzanie, că va veni momentul când Soarele va dispărea definitiv de pe cer. Se face apoi simţit fenomenul solstiţiului de iarnă, când Soarele începe să urce pe bolta cerului şi ziua să crească puţin câte puţin, "cu cât sare cocoşul pe pragul casei" sau "cu cât se mişcă puiul în găoacea oului". Prin multe obiceiuri şi credinţe care exprimă iniţial teama, dezordinea şi haosul, iar, după miezul nopţii de Revelion, optimismul, veselia, ordinea şi echilibrul, oamenii acordă diverse semnificaţii fenomenelor naturale.

OBICEIURI SI TRADIŢII, UNITATE IN DIVERSITATE

A cunoaşte obiceiurile, tradiţiile, folclorul locului în care trăieşti şi convieţuieşti, înseamnă a cunoaşte istoria locului şi implicit a patriei. A cerceta şi a culege folclorul autentic constituie un act de probitate profesională şi morală. A-l valorifica şi transmite mai departe peste generaţii înseamnă a hrăni sufletul poporului tău cu tot ceea ce are el mai frumos şi mai valoros, a contribui la consolidarea culturii naţionale, la  îmbogăţirea inestimabilului tezaur al creaţii spirituale a popurului român.

Preocupări pentru culegerea şi promovarea  folclorului românesc,  în satele comunei Fărcaşa, au existat încă din anul 1928, continuându-se cu consecvenţă de-a lungul timpului până în prezent. Cele patru sate ale comunei Fărcaşa fac parte din zona de tranziţie dintre două zone cu bogate tradiţii folclorice Codru şi Chioar, desparţite de râul Someş.

În prezent printr-o evoluţie economico-socială spectaculoasă, comuna noastră a atins un nivel de dezvoltare foarte ridicat ,iar elementele de modernitate ar putea sufoca tot ceea ce este, frumos, simplu şi curat, cu alte cuvinte folclorul local autentic.. 

Prin grija oamenilor inimoşi ai comunităţii noastre, fie reprezentanţi ai comunităţii locale, fie dascăli, fii ai satului,  care au crescut cu tradiţiile în suflet şi mai ales le-au practicat, le-au rămas în sânge, în minte, în suflet şi vin la rândul lor să le sădească în sufletele celor pe care îi educă învăţându-i să le practice. 

Astfel generaţii de copii preiau unii de la alţii obiceiurile şi tradiţiile, le practică cu mult drag iar la maturitate sunt mândri că ştiu să joace, să poarte straie populare pe care învaţă să le preţuiască, să le îmbrace cu multă mândrie şi cu mult drag.

Dintre manifestările culturale tradiţionale practicate în trecut în comunitatea noastră pot fi amintite: danţul (jocul dominical) d’igănia (mers pe omenie în alt sat), activitatea artistică a corurilor (corul de copii, corul bisericesc). 

Prin tradiţie danţul constituia o manifestare a cetei fecioreşti, avea rânduieli proprii de alcătuire si funcţionare. Iarna se făcea la şură iar vara în curtea unui sătean. Era principalul loc de intâlnire a tineretului unde se băgau în danţ fetele şi feciorii tineri, se prefigurau viitoarele căsătorii, pentru cei vârstnici, era locul de “prospectare” a unor ospeţe, acola era “opinia publică a satului”.

Un danţ avea patru părţi: danţul de arăduit (de inceput), codrenescu (bolundu), învârtita (ardeleanu), săritul (mânănţălul) dansuri care se întâlneau în zonele Codru şi Chioar. În danţ, în mijloc jucau fetele şi feciorii, pe margini cei mai în vârsta iar în afara dansului jucau fetele mici două câte două. Astăzi această formă a danţului cu aspect de strânsură a dispărut dar a rămas ca manifestare culturală sub formă de formaţie de dans popular în care elementele danţului autentic se păstrează iar danţul se practică la nunţi, ospeţe, botezuri.

Astfel, una dintre manifestările culturale prin care se păstrează vie icoana satului nostru este dansul popular. Satul Fărcaşa are o tradiţie bogată a dansului popular de-a lungul timpului. Astfel în anii 1968–1969 formaţia de dansuri a comunei Fărcaşa condusă de instructorul Ilie Marinca a fost laureată pe ţară. 

Astăzi Asamblul folcloric “ Plaiuri someşene” condus de instructor Amalia Chiorean participă la festivaluri zonale, judeţene, interjudeţene şi internaţionale. Primele elemente de dans popular le învăţăm cu  elevii în grădiniţă si şcoală în cadrul orelor de opţional sau în activităţile extracurriculare. Mai departe copiii sunt selectaţi pentru cele două formaţii folclorice (ansamblul celor mici, cel al tinerilor) unde se învaţă dansul dar mai ales se practică atât cu dascăli pricepuţi cât şi cu instructori. 

Din lăzile de zestre am adunat straie populare autentice pe care le-am completat cu diferite elemente de recuzită care au lipsit. Cu sprijinul comunităţii locale s-a confecţionat un rând de costume populare după modelul celor vechi pe care le poartă cele două echipe de dansuri la diferite festivaluri sau manifestări culturale. Aceste costume sunt purtate nu numai la dansuri ci şi cu ocazia altor obiceiuri care se practică în comuna noastră. În cadrul festivalului judeţean “Deschide uşa creştine“ găzduit de comunitatea locală Fărcaşa, care a fost la a IV–a ediţie, se adună multe coruri de copii, adulţi, coruri bisericeşti, îmbracaţi în costume populare autentice, care schimbă impresii şi fac să-şi promoveze bogăţia de colinde autentice, specifice fiecarei zone şi frumuseţea acestora.

S-a încercat în comună renaşterea “danţului la şură“ în care cei vârstnici se îmbracă în port popular şi vin alături de tineri şi copii să facă demonstraţii de dans dar mai ales să-i atragă spre frumuseţea practicării acesteia. 

În preajma marilor sărbători sfinte, în şcoli dascălii lucrează cu mult sârg la sufletele copiilor.

În postul Crăciunului, sărbătoare a bucuriei, în şcoală se colindă, se ascultă colinde, se realizează picturi, colaje, expoziţii prin care se exprimă bucuria. Cu multă migală şi bucurie se pregătesc serbările şcolare închinate acestui eveniment. Astfel copiii primesc bucuria Crăciunului mult mai devreme decât adulţii.    

Înaintea sărbătorilor de Paşti în clase ascultăm şi cântăm pricesne, încondeiem ouă, pictăm pe sticlă şi hartie, exprimându-ne astfel bucuria întâmpinării acestei sărbători. Cei mai mărişori, împreună cu dascălii lor merg la spovedanie şi împărtăşanie.  

   De Paşti se păstrează frumoasa tradiţie de a merge la Învierea Domnului cu coşerci (coşerci de mână) împodobite cu ştergări lucrate în casă în care se duc bucate tradiţionale (ouăle roşii, şuncă ardelenească, caş tradiţional, vin şi sare). 

De altfel în comună se păstrează anumite meşteşuguri vechi cum ar fi brodatul manual şi cu maşina, împletituri din nuiele de o deosebită frumuseţe. În şcolile din comună sunt amenajate spaţii etno-folclorice cu variate obiecte vechi legate de portul popular, obiecte ornamentale, obiecte legate de meşteşugurile practicate în timpuri mai vechi în comuna noastră.

Intenţionăm, cu sprijinul comunităţii locale să amenajăm un muzeu al satului în care să conservăm o parte din zestrea de obiecte vechi care să vină şi în sprijinul înţelegerii şi învăţării mai eficiente a elementelor de istorie locală la clasa a  IV–a..

Chiar dacă în general se observă că în evoluţia culturii populare s-a  produs un proces de mutaţie funcţională treptată, obiceiurile şi tradiţiile, în asamblul lor, şi-au pierdut o parte din valenţele rituale, oamenii povestesc mai puţin, cântă şi joacă mai puţin, şcoala şi slujitorii ei încercă puţin câte puţin să sădească în sufletul copiilor şi tinerilor, dragostea pentru ceea ce înseamnă tradiţie, pentru preţuirea şi transmiterea ei ca pe o comoară de nepreţuit a epocii noastre contemporane.

ÎNV. AURICA BOLOŞ

GRUPUL ŞCOLAR FĂRCAŞA