Evanghelia de
Duminică: „Vino!” – o chemare la credință și iubire în Dumnezeu.
În vremea aceea
Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe
ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S‑a suit în munte,
ca să Se roage deosebi. Şi făcându‑se seară, era singur acolo. Iar corabia era
deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare.
Văzându‑L umblând pe mare, ucenicii s‑au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi
de frică au strigat. Dar el le‑a vorbit îndată zicându‑le: Eu sunt, nu vă
temeţi! Atunci Petru răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin
la Tine pe apă.
El i‑a zis: Vino! Iar Petru coborându‑se din corabie, a mers pe apă şi a venit
către Iisus. Dar văzând vântul, s‑a temut şi, începând să se scufunde, a
strigat zicând: Doamne, scapă‑mă! Iar Iisus întinzând îndată mâna, l‑a apucat
şi i‑a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te‑ai îndoit? Şi suindu‑se ei în corabie, s‑a potolit vântul.
Iar cei din corabie I s‑au închinat zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.
După prima
înmulțire a pâinilor, Domnul a săvârșit alte mari minuni asupra naturii:
minunea umblării pe mare și cea a unei noi potoliri a furtunii pe mare (cf. Mt.
8, 23‑27). La acestea se adaugă și altele, în același context, cum vom vedea.
După ce mulţimea
a mâncat şi s‑a săturat din pâinile şi peştii înmulţiţi prin minune, „îndată
Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe
ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor” (v. 22). El face acest
lucru nu numai pentru că voia „să se roage singur” (v. 23), ci mai ales pentru
că, aşa cum ne spune Evanghelia de la
Ioan (6, 15), mulţimea voia să‑L ia cu sila şi să‑L facă
rege.
Iisus le poruncise
ucenicilor să treacă pe ţărmul celălalt, adică spre Betsaida, cum precizează
Evanghelia de la Marcu
(6, 45). Dar vântul le era împotrivă. De aceea, „la a patra strajă din noapte”
(v. 25), adică spre dimineaţă, între orele 3 şi 6 (căci cei vechi împărţeau
cele 12 ore ale nopţii în patru „străji”, de câte trei ore fiecare), corabia se
afla încă „în mijlocul mării” (Mc. 6, 47). Evanghelia de la Ioan ne spune că ea se afla
„ca la douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii” de la ţărmul de unde plecaseră
ucenicii, adică la vreo 5 km.
Cum marea Galileii are o lăţime de aproximativ 10 km, înseamnă că se aflau,
într‑adevăr, „în mijlocul mării”. Ucenicii erau, desigur, nu numai obosiţi
peste măsură, ci şi tulburaţi de neputinţa de a ajunge la ţărmul dorit. Atunci
Iisus, Care îi vedea „cum se chinuiau vâslind” (Mc. 6, 48), vine la ei pe mare.
Iată o primă minune despre care ne vorbește această pericopă: Iisus umblă cu
picioarele pe marea înfuriată! Urmează alte mari minuni.
Când nu mai
privim spre Hristos, încrederea se clatină
Văzându‑L
ucenicii, s‑au înspăimântat, crezând că e o nălucă, şi au strigat înfricoşaţi.
Atunci Domnul le‑a zis: „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” (v. 27). El se
face astfel cunoscut ucenicilor. Cuvântul lui Petru „Dacă eşti Tu” nu exprimă o
îndoială, ci o certitudine; expresia însemnând de fapt: „Fiindcă eşti Tu”. Este
evident că dacă Apostolul ar fi avut vreo îndoială, el nu s‑ar fi aruncat în
valuri la cuvântul Celui Care li Se arătase astfel mergând pe mare. El nici nu
ceruse un semn prin care să‑L recunoască pe Iisus, ci numai permisiunea de a
veni la El pe apă.
Numai dorinţa de a fi mai repede alături de Domnul îl determină pe Petru să
ceară acest lucru. Atât de mult le lipsise Iisus în lungile ceasuri de luptă cu
vântul şi cu valurile! „Vino!”, i‑a zis Mântuitorul. Plin de încredere, Petru
s‑a coborât din corabie şi a pornit să meargă pe valuri. Evanghelia ne spune că
„a mers pe apă şi a venit către Iisus” (v. 29). Iată o a doua minune: câtă vreme privește la Iisus, Petru umblă și El pe
apă! Dar, o clipă, Petru şi‑a desprins privirea de la Mântuitorul. A luat seama la vântul cel puternic şi la valurile
înfricoşătoare şi încrederea i s‑a clătinat. Atunci a început să se scufunde în
apă. A strigat deci către Mântuitorul: „Doamne, scapă‑mă!” (v. 30). Aşa cum
strigaseră într‑o împrejurare asemănătoare ucenicii: „Doamne, mântuieşte‑ne
că pierim!” (Mt. 8, 25). Şi tot ca şi atunci, Iisus îi vine imediat în ajutor
celui care Îl cheamă. El îi întinde mâna lui Petru şi‑l smulge din valuri. Dar
totodată îl mustră pentru îndoiala sa, prin cuvintele: „Puţin credinciosule,
pentru ce te‑ai îndoit?” (v. 31).
Împreună cu
Petru, Domnul Se suie în corabie. S‑a petrecut atunci o nouă mare minune, a
treia de care dă seamă Evanghelia acestei duminici: vântul s‑a potolit
dintr‑odată (v. 32; cf. Mc. 6, 51). Relatarea mateiană atinge punctul ei
culminant atunci când ne spune că „cei din corabie I s‑au închinat, zicând: Cu
adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (v. 33). Minunile succesive nu numai că îi
uimesc pe cei care participă la ele, dar îi și conduc la credință și la
mărturisirea credinței.
După Evanghelia
de la Ioan, s‑a
petrecut atunci şi o a patra minune: Iisus nici nu apucase bine să se suie în
corabie (ucenicii „voiau să‑L ia în corabie”), că „îndată corabia a sosit la
ţărmul la care mergeau” (In. 6, 21).
Pline de
dumnezeieşti învăţături sunt aceste minuni şi relatările evanghelice care
mărturisesc despre ele.
Nimeni nu‑L poate
mărturisi pe Hristos numai cu puterile sale firești
În primul rând,
încă o dată se descoperă puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. Ucenicii
erau încă plini de îndoială. Iisus l‑a şi mustrat pe Petru pentru puţinătatea
credinţei sale. Ceilalţi nu erau nici ei mai credincioşi. Erau mai degrabă
nedumeriţi. Evanghelia de la
Marcu ne spune că ucenicii „erau peste măsură de uimiţi în
sinea lor”, ca unii care „nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece
inima lor era învârtoşată” (Mc. 6, 51‑52). Cu toate acestea, seria de minuni la
care au fost martori îi determină pe ucenici să se închine lui Iisus ca lui
Dumnezeu, mărturisindu‑L totodată ca atare: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu”. Desigur, credinţa lor în dumnezeirea lui Iisus încă nu era
desăvârşită. Numai după Înviere şi numai prin lucrarea Duhului Sfânt în inima
lor vor putea ucenicii să‑L mărturisească într‑adevăr pe Hristos‑Dumnezeu.
Nimeni nu poate face o adevărată mărturisire a lui Iisus numai cu puterile sale
fireşti. Atunci când, la
Cezareea lui Filip, Apostolul Petru va face mărturisirea că
Iisus este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16), Mântuitorul
îl va ferici, dezvăluind faptul că numai printr‑o descoperire a Tatălui Ceresc
a putut el face această mărturisire (Mt. 16, 17). Iată însă că, încă de pe
acum, ucenicii anticipează această mărturisire că Iisus este Fiul lui Dumnezeu.
Iar Evanghelia, înfăţişându‑ne acest moment, ne invită şi pe noi să mărturisim
cu deplină credinţă că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Căci
numai prin această credinţă şi această mărturisire ne putem mântui. Aceasta
ne‑o spune lămurit Apostolul neamurilor: „Că de vei mărturisi cu gura ta că
Iisus este Domnul (adică Dumnezeu adevărat – n.n.) şi vei crede în inima ta că
Dumnezeu L‑a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9).
O altă importantă
învăţătură a acestei pericope evanghelice este aceea că, în călătoria noastră
spre cer, trebuie să avem ochii inimii îndreptaţi numai către Hristos. Că nu
trebuie să privim la vântul care ne stă împotrivă, nici la valurile pe care el
le ridică înaintea noastră. Dacă Petru ar fi privit numai spre Iisus, nu s‑ar
fi afundat deloc în valuri; ar fi mers pe apă ca şi Iisus, spre El şi împreună
cu El. Sfânta Scriptură ne îndeamnă, într‑adevăr, să străbatem calea mântuirii
noastre „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2). Atunci biruinţa
noastră va fi uşoară şi sigură.
A fi ucenic al
lui Hristos înseamnă a fi în corabia Bisericii Sale
Ne vom referi
însă pe larg la o altă învăţătură importantă ce se desprinde din Evanghelia
acestei duminici. Pe lângă latura hristologică – că Iisus este Fiul lui
Dumnezeu şi că, crezând în El, se cuvine să‑L mărturisim ca atare -, exegeţii
discern în această pericopă o importantă intenţie eclesiologică. Se știe că
Sfântul Matei manifestă, în Evanghelia Sa, o preocupare aparte în ce priveşte
învăţătura despre Biserică. Acest lucru este evident şi în pericopa de faţă.
Corabia la care face referire în repetate rânduri este pentru Evanghelist un
simbol al Bisericii. În episodul de la Cezareea lui Filip – episod central și de o
valoare fundamentală în iconomia primei Evanghelii -, Mântuitorul Hristos îşi
exprimă în mod explicit intenţia de a întemeia Biserica („voi zidi Biserica
Mea”), punând la temelia ei credinţa mărturisită de Petru în mesianitatea şi
divinitatea Sa: „Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16,
16‑18). Iată însă că această credinţă, descoperită lui Petru de către Tatăl
Ceresc, este anticipată de pe acum, ucenicii din corabie mărturisind tocmai
acest adevăr fundamental că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Un
comentator zice că „epilogul potolirii furtunii este pentru scena de la Cezareea lui Filip ceea
ce sunt zorii pentru ziuă” (Alfred Durand, Evangile selon Saint Matthieu,
traduite et commenté, „Verbum salutis”, I , ed. a 15‑a, Paris, 1929, p. 286).
Nu este deci de mirare că în legătură cu această mărturisire ni se dezvăluie
ceva şi despre taina Bisericii.
Iată câteva
evidente trăsături eclesiologice ale acestei pericope: în primul rând corabia
apare aici oarecum personificată. Într‑adevăr, în v. 24, în original, verbul
grecesc (la participiu), folosit de Evanghelist pentru a arăta situaţia
corabiei în mijlocul furtunii, este basanizomenon, care se traduce exact prin
„era chinuită” (de valuri). Ceea ce nu se poate spune decât despre o persoană.
Iisus îi sileşte
pe ucenici să intre în corabie (v. 22); ceea ce arată voinţa Mântuitorului ca
toţi ucenicii Săi, de pretutindeni şi de totdeauna, să fie în corabia Bisericii
Sale, iar nu pe undeva pe dinafara ei. Iar în finalul pericopei, ucenicii sunt
numiţi, pur şi simplu, „cei din corabie”. „Cei din corabie” se închină lui
Hristos şi mărturisesc că El este Fiul lui Dumnezeu (v. 33). Astfel, a fi
ucenic al lui Hristos înseamnă a fi în corabia Bisericii Sale. Mulţi nu înţeleg
acest lucru şi nu întrevăd rolul unic al Bisericii în dobândirea mântuirii. De
aceea o dispreţuiesc, o batjocoresc şi o părăsesc. Împotriva acestei grave
ispite ne previne un cuvânt apostolic, îndemnându‑ne să nu părăsim „Biserica
noastră, precum le este obiceiul unora” (Evrei 10, 25).
„Iubesc Sionul
(Biserica) cu zel mare şi cu patimă aprinsă îl doresc”
Biserica nu este
numai ceea ce se vede, adică numai o comunitate de oameni sau locaşul în care
ei se adună pentru cultul public. Ci Biserica este deopotrivă şi – mai ales –
ceea ce nu se vede. Ca să ştim ceea ce este Biserica, trebuie să ne lăsăm
învăţaţi de Dumnezeu. Astfel, încă în Vechiul Testament, ni se descoperă taina
Bisericii ca Mireasă a lui Hristos (Osea 2, 21‑22). În Sfintele Evanghelii,
Iisus Se prezintă ca Mirele Bisericii, ca în parabola cu nunta fiului de
împărat (Mt. 22, 1‑13) sau în parabola celor zece fecioare (Mt. 25, 1‑13).
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte direct de această unire tainică atunci când, în
Epistola către Efeseni, compară iubirea bărbatului faţă de soţia sa cu cea a
lui Hristos pentru Biserică. El face acest lucru nu numai pentru a dezvălui
sensul căsătoriei creştine, ci şi pentru a ilustra taina Bisericii: Hristos şi
Biserica formează „un singur trup” (Ef. 5, 31‑32). Dacă Hristos şi Biserica
sunt una, cum poţi zice că‑L iubeşti pe Hristos urând sau dispreţuind Biserica
Sa? „Hristos – zice Apostolul – a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea”
(Ef. 5, 25). Iar în Apocalipsă, Biserica apare în întreaga splendoare a
desăvârşirii Sale eshatologice (Apoc. 21, 1‑4), ca „mireasa, femeia Mielului”
(21, 9).
Taina iubirii lui
Dumnezeu pentru Biserică este revelată încă în Vechiul Testament. Voi cita un
singur text, din Prorocia lui Zaharia (8, 1): „Aşa grăieşte Domnul Savaot:
«Iubesc Sionul cu zel mare şi cu patimă aprinsă îl doresc»” (cf. Zah. 1, 14).
Or, Sionul preînchipuia Biserica.
Ca și Hristos –
și prin harul Său -, și credincioșii sunt chemați să iubească Biserica.
Adevăraţii credincioşi nu pot decât să iubească, cu toată puterea lor, Biserica,
pe care Dumnezeu Însuși o iubește, pentru care Hristos S‑a dat pe Sine Însuși,
și care a fost întemeiată pe Crucea Golgotei pentru mântuirea lor. Iată, de
pildă, cum se exprimă Psalmistul: „Sculându‑Te, vei milui Sionul… că au iubit
robii Tăi pietrele lui şi de ţărâna lui le va fi milă” (Ps. 101, 14‑15).
Templul de pe Sion era atunci o ruină. Ei bine, „robii” lui Dumnezeu iubesc
chiar şi pietrele risipite ale Sionului şi le este milă chiar şi de molozul
lui. Iată un model minunat al atitudinii pe care și noi se cuvine s‑o avem faţă
de Biserică!
Biserica, locul
care convertește urâțenia păcatului în splendoarea harului
Păcatele noastre
fac, într‑adevăr, ca Biserica să le apară celor care o văd numai pe dinafară ca
o ruină. Mulţi chiar dintre cei care se consideră credincioşi o şi socotesc
astfel şi îi arată întreg dispreţul lor. Într‑un catehism ortodox alcătuit în
Franţa (Dieu est vivant. Catéchisme
pour les familles, Cerf, Paris, 1980), editat şi în româneşte (Viu este
Dumnezeu, trad. de Ioan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009), la capitolul despre Biserică sunt date mai
întâi o serie de minunate definiţii ale acesteia, preluate din scrierile
patristice sau din lucrările unor mari teologi mai noi. În dialogul care
urmează dintre părinte şi fiul său duhovnicesc, acesta din urmă zice că toate
acestea sunt bune, dar că, privind la membrii Bisericii, simpli credincioşi sau
chiar preoţi, cu toate păcatele lor şi, de multe ori, cu făţărnicia lor,
Biserica îi apare cu totul altfel decât în acele frumoase definiţii. La care
părintele duhovnicesc răspunde următoarele: „Dacă ai fi fost la Ierusalim în Vinerea
Mare, când Pilat L‑a înfăţişat mulţimii pe Hristos plin de sânge, de scuipat,
ai fi zis că El e urât… El purta pe faţa Sa întreaga urâţenie a lumii.
Scuipatul oamenilor Îl desfigura şi totuşi era El, Hristosul, Cel Unul Sfânt.
Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi cu Biserica Sa. Ea este urâtă din pricina
tuturor scuipaturilor noastre, a tuturor meschinăriilor noastre, a tuturor
crimelor noastre, a tuturor păcatelor oamenilor care o compun, inclusiv ale
tale şi ale mele; şi totuşi, în ea se ascunde Hristos, asupra ei planează Duhul
Sfânt” (p. 297, în originalul francez). Mai departe, părintele atrage atenţia
că Biserica este obiect al credinţei. În Crez mărturisim nu numai credinţa în
Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, ci şi credinţa în Biserica cea „una
sfântă, sobornicească şi apostolească”. Or, nu în ceea ce vedem credem, ci în
ceea ce nu se vede; n‑ai nevoie de credinţă pentru a constata ceea ce vezi.
Astfel, Biserica este nu numai ceea ce se vede, ci şi ceea ce nu se vede, ceea
ce Cuvântul lui Dumnezeu spune despre ea. De aceea Biserica este sfântă în ciuda păcatelor
membrilor ei (p. 298). Şi trebuie s‑o iubim aşa cum o iubeşte Dumnezeu Însuşi,
aşa cum o iubeşte Hristos, Mirele ei.
Mereu sub ochii
Domnului
Drumul Bisericii,
spre ţărmul Împărăţiei celei veşnice, nu este unul lin. Ea se confruntă mereu cu un puternic vânt
împotrivitor şi valuri mari i se ridică în cale (o „chinuiesc”). Dar această
pericopă evanghelică, cu șirul ei de minuni, ne arată că niciodată corabia
Bisericii nu este pierdută din ochi de Domnul şi Mântuitorul ei. În paralela de
la Marcu citim
că, deşi corabia cu ucenicii era departe, „în mijlocul mării”, totuşi „Iisus
i‑a văzut (pe ucenici) cum se chinuiau vâslind” (Mc. 6, 47‑48).
Totodată,
Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă, încă o dată – după atâtea alte
mărturii și minunate chemări ale cuvântului dumnezeiesc -, să nu ne lăsăm
nicidecum copleşiţi de ispita de a judeca Biserica numai după cele din afară,
de a o dispreţui sau de a o părăsi – aşa cum le este astăzi multora obiceiul -,
uitând de unirea tainică dintre ea şi Mirele ei! Să ne silim numai ca nu cumva
şi păcatele noastre să însângereze şi să murdărească faţa Miresei lui Hristos,
cea pentru care El „S‑a dat pe Sine Însuşi, ca s‑o sfinţească, curăţind‑o cu
baia apei prin cuvânt, şi ca s‑o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând
pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană”
(Ef. 5, 25‑27).
Iar dacă în calea
noastră se ridică valuri uriaşe şi vânt împotrivitor, să nu descurajăm, nici
să nu ne îndoim de privegherea plină de iubire a Celui Care este Capul şi
Cârmaciul corabiei mântuitoare a Bisericii Sale! Dincolo de vânt şi de valuri,
să‑L vedem pe Hristos mergând înaintea noastră şi să‑L auzim zicându‑ne:
„Îndrăzniţi!” Dorind şi noi, asemenea lui Petru, să mergem către El, să auzim
dulcea Lui chemare: „Vino!” O chemare căreia să‑i dăm cu bucurie răspunsul
cuvenit de credinţă şi de iubire.
Pr. prof. dr. Vasile Mihoc
Hrana cea de taină
Ne-am născut şi format cu nevoia de consum, de a munci
pentru a vieţui, cu capacitatea de a ne adapta între anumite limite, curioşi,
interesaţi peste măsură, lacomi, inteligenţi, mai cu seamă în beneficiu
propriu, ne-am maturizat greu şi cu destule sincope şi mereu dăm exemple că
n-am reuşit. Am profitat de transmiterea experienţei şi adesea nu recunoaştem,
unii pretind originalitatea absolută. Sunt câştigate cu strădanie
predispoziţiile speciale pentru creaţie, puţini le primesc în dar. Ne însoţesc
gânduri şi sentimente ce susţin în grade diferite o constiinţă morală, care
întotdeauna mai arată nesiguranţă . Ne marchează existenţa anii creşterii şi ai
erodării, degenerării, ai măreţiei şi micimii. Omului , dincolo de cunoaşterea
acestor date, i-au rămas necunoscute şi aşa îi vor rămâne: nevoia naşterii şi a
morţii sale, a unui proiect despre care n-a fost întrebat. Sensul vieţii, fericirea vrem să le identificăm în
propria casă. Viaţa scurtă , plină de privaţiuni, suferinţe o numim când
măreaţă , când o dovadă a micimii, absurdităţii.
A căzut cerul din ochii tăi
