Dacă spun că niciun bărbat nu poate înlocui o mamă, toată lumea e de acord și spune: „bineînțeles”. Și bărbații încuviințează. Dar dacă spun că nicio femeie nu poate înlocui un tată, apar cuțitele.
Mă uluiește că lucrurile stau așa, deoarece această
afirmație ar fi fost banală în urmă cu o generație. Erau două grupuri de adulți
care ar fi fost de acord: bărbații și femeile.
Puteai merge departe cu antropologia pentru a
explica diferențele -pentru mine sunt fascinante și frumoase – între cele patru
relații părinte-copil, niciuna dintre ele nefiind identică: tată-fiu, tată-
fiică, mamă-fiu, mamă fiică.
Un bun punct de început îl reprezintă corpul însuși.
Cineva de pe Twitter a scris foarte bine despre fiul său care, la 14 ani, are
1,82 și 83 de kg de mușchi și oase. Îl laudă și pare că băiatul merită
aprecierile – face tot felul de lucruri pentru mama sa.
Lauda și admirația pentru voinicia unui băiat merg
departe. Cât de diferită era relația apropiată și caldă dintre soția mea și
tatăl ei, cel mai bun socru pentru mine și cel mai bun bunic pentru copiii mei!
Când sănătatea a început să-l lase – s-a săvârșit în 2020, la 90 de ani – ea a
fost cea care a avut grijă de el, l-a protejat, dar în ziua de dinainte de a
muri (iar noi nu știam că va muri), i-a spus protector că a avut o viață bună
și nu trebuie să se îngrijoreze din cauza lui. Era felul său de a-și lua la
revedere.
Poate că am devenit orbi la frumusețea acestor
relații, în parte pentru că nu ne mai bucurăm de frumusețe în general.
Mă uimește acest lucru de fiecare dată când merg să
cumpăr ceva pentru soția mea din magazinele de antichități. Poți spune adesea
de la depărtare dacă un obiect a fost făcut sau nu înainte de 1960; sau înainte
de 1920. Lucrurile de casă erau făcute să fie frumoase, nu țipătoare, nu
porcării. O farfurie de argint nu e vulgară – are acea nuanță vag fluorescentă,
care dă mărturie că a fost îndelung folosită, nu ruinată.
Dacă ai un tablou de Norman Rockwell, s-ar putea să
valoreze milioane, dar omul acesta a fost angajat ca ilustrator al unei reviste
de mase.
Am descoperit o ediție „Everyman” a poemelor lui
Dryden, cu copertă subțire și litere de aur pe cotor; seria Everyman era
frumoasă și accesibilă pentru, ei bine, oricine – de unde și numele. Lângă ea
am văzut trei exemplare din Fifty Shades of Gray, ieftină, un gunoi care reduce
omul.
La boxele magazinului se auzea Benny Goodman cântând
la clarinet și am realizat că e un alt exemplu de artă care se întâlnește cu
gustul popular, o frumusețe reală și trainică. Ca să nu menționez diversitatea
sentimentelor din muzică, căci omul e uneori vesel, alteori trist, uneori
nostalgic, alteori gata de aventură, iar muzica veche acoperă într-adevăr
câmpul nesfârșit al sentimentelor umane, iar asta include și dragostea de
Dumnezeu.
M-am îndepărtat de prima propoziție? Cred că da. Dar
poate că nu am ajuns atât de departe, deoarece atunci când spui nepăsător sau
nervos, că un lucru e la fel de bun ca altul, adesea nu știi cu adevărat ce e
unul sau altul, și ce îl face pe unul frumos în felul lui.
Autor:
Anthony Esolen
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu