Aproape fiecare dimineață mi-o încep în fața unei pagini goale. O pagină impersonală, care nu spune nimic, se transformă treptat într-un mesaj despre cum văd eu lumea. Nu pretind că o văd bine, nu pretind că dețin adevărul absolut, ci îmi spun părerea, exact așa cum o face orice om.
Pentru această îndrăzneală îmi iau zilnic vreo
câteva doze de înjurături. Indivizi rudimentari, a căror prostie e atât de mare
încât au impresia că rezolvă ceva vărsându-și năduful pe mine, fac și ei ceva
similar mie: își spun opinia despre lume. Întâmplător, lumea lor stă în loc de
articolele mele, chestiune pe care n-o înțeleg. Dar nici nu-mi propun s-o
înțeleg deoarece e exact ca la o cârciumă sătească: unii stau de vorbă, unii
își spun opiniile și, din când în când, mai apare câte-un bețiv care-i înjură
pe toți. La urma urmei nimeni nu caută să-i dea dreptate unuia sau altuia. S-au
strâns acolo să bea, iar opiniile sunt elemente secundare. La fel e și-n viață:
ne-am strâns aici să trăim, iar opiniile sunt doar un element de formă, nu de
fond. De aceea încrâncenarea multora nu-i decât un semn de prostie.
Chestiunea ciudată vine atunci când realizezi că
acest obicei cât se poate de banal devine unul din ce în ce mai interzis. A nu
fi lăsat să-ți spui opinia e ca atunci când ai introduce în cârciumă restricția
de a vorbi. Cum ar arăta o asemenea instituție? Așadar, dacă vrei să bei la
noi, îți dăm, dar cu condiția să nu deschizi gura, să nu spui nicio vorbă.
Eventual să stai izolat la masa ta și să privești în gol, evitând chiar și
contactul vizual cu ceilalți. Cum ar arăta asta? Desigur, orice asemenea
inițiativă ar fi sortită eșecului. Însă alta ar fi situația dacă absolut toate
cârciumile din țară ar introduce o asemenea regulă. Ce s-ar întâmpla atunci?
Vedeți, treptat înțelegem chestiunea ciudată cu care
ne confruntăm azi. Toate tentativele de băgare a pumnului în gură – începând cu
COVID și continuând cu conflictele momentului – sunt agresiuni de neimaginat.
A-ți spune opinia devine o infracțiune, în ciuda prevederilor constituționale.
De ce? Exact din același motiv din care pe vremea comuniștilor societatea
funcționa strict aplicând legea pumnului în gură. Regimurile care nu se pot
auto-susține recurg la măsuri tiranice. Măsura e necesară deoarece capacitatea
regimului de a supraviețui e amenințată de pierderea narativului. Dacă ai
pierdut narativul, pierzi fundamentul puterii tale, astfel încât trebuie să
recurgi la măsuri disperate. Iar prima măsură e impunerea narativului tău cu
forța. E ceea ce vedem acum.
Începută mai cu mănuși, operațiunea de cenzurare și
intimidare a devenit din ce în ce mai transparentă, arătându-și adevărata față
în timpul așa-zisei pandemii. Nebunia cu care se ștergeau postări sau se blocau
profiluri de utilizatori i-a șocat pe mulți. Însă acela n-a fost decât
începutul. Sistemul și-a întins tentaculele în toate instituțiile media, astfel
încât acum vorbește pe aceeași voce la unison. Exact ca pe vremea comuniștilor.
Singurele voci care răzbat și se războiesc cu narativul sunt cele singuratice,
precum a subsemnatului și-a altora similari. Oameni simpli care nu fac altceva
decât să-și spună opiniile și să privească lumea direct, nu prin intermediul
ochelarilor de cal, care devin din ce în ce mai obligatorii, asemenea măștilor
din timpul farsei pandemice. Iar toți acești oameni simpli sunt acum „dușmanii
poporului”.
Stând și judecând retrospectiv, stai și te întrebi
de ce oare erau atât de proști comuniștii? N-ar fi putut ei să ia doar formal
măsurile care le-au fost solicitate de către „fratele de la răsărit”? Nu, nu
puteau face asta deoarece dacă ar fi făcut așa întreg sistemul ar fi picat, iar
„Fratele cel mare” s-ar fi simțit dator să ne calce iar cu bocancul pe grumaz.
De ce? Pentru că, în realitate, sistemul nu avea cum să reziste din punct de
vedere logic. Întreg sistemul a fost un experiment împotriva naturii care nu
avea cum să reziste decât dacă evolua într-un mediu izolat de exterior. De
aceea a funcționat cât a funcționat, iar după ce a luat contact cu exteriorul a
făcut implozie.
Ce se întâmplă acum face cumva parte din aceeași
piesă ieftină. De fapt planul este acela de a duce totul într-un scenariu în
care să nu ai posibilitatea fizică de a lua contact cu exteriorul pentru că,
pur și simplu, exteriorul nu există. Mai țineți minte mantra din pseudo-pandemie?
„Absolut toată lumea face așa, deci și noi trebuie să facem la fel”. Înțelegeți
acum că adevăratul scop al nebuniei de-atunci a fost de fapt acela de a regla
cumva variabilele, de a proba dacă imbecilitatea va funcționa. Și de funcționat
a funcționat, a fost un adevărat succes. Mai ales atunci când începuse
„întrecerea socialistă dintre țări” în ceea ce privește rata de vaccinare.
Coborârea milităriei din pod, controlul informației
și impunerea violentă a cenzurii sunt elemente care ne arată că sistemul
scârțâie din încheieturi. Și, în loc să accepte sacrificiul – care presupune
inclusiv ca el și oamenii săi să pice iremediabil – încearcă din răsputeri să
se mențină prin intermediul terorii. Și, de asemenea, să cimenteze starea de
fapt prin intermediul unui setup de tip „nowhere to run”. Dacă n-ai la ce să te
raportezi, spui că așa face toată lumea și te supui că doar n-ai cum să te
lupți cu întreaga lume.
Chestiunea asta poate funcționa, dar doar o perioadă
limitată. Exact așa cum a fost și cu farsa pandemică. La un moment dat oamenii
își revin și ripostează, iar asta se întâmplă chiar dacă nu au față de ce să se
raporteze. Teroarea omniprezentă apasă, iar atunci când depășește capacitatea
de rezistență a omului, acesta ripostează. Cam aici ne aflăm acum. Nimeni nu-și
mai pune întrebarea de ce nu mai au nicio credibilitate sursele tradiționale de
informație pentru că toată lumea știe răspunsul: au fost cotropite, iar acum nu
fac altceva decât să răspândească minciunile dictate de la centru. De aceea nu
se mai uită nimeni spre acea zonă. Trendurile sunt date acum de personaje
independente care-și spun opiniile. Doar că aceste personaje devin incomode și,
de aceea, cu ajutorul tehnicii de calcul, a algoritmilor și a sistemului care
mânuiește aceste instrumente, li se va închide și acestora gura, iar sistemul
se va salva din nou. De fapt nu se va salva, ci-și va amâna căderea.
De ce cred asta? Pentru că cenzurarea
independenților nu face altceva decât să mute discuția în subteran, de la om la
om. Iar atunci când se ajunge în acest punct treburile stau chiar mai rău decât
cred cei care stau în spatele politicii tiranice. Dacă atunci când sursa este
un ziar sau un independent informația transmisă este verificată, atunci când
intervine „telefonul fără fir” absolut orice verificare dispare. De fapt atunci
începe adevăratul dezastru pentru conspiratori întrucât fiecare nod de
comunicație mai adaugă câte un element picant întregii povești, astfel încât
totul devine imposibil de contracarat.
Lecția pe care o vom învăța la finalul nebuniei pe
care-o trăim este aceeași pe care ne-o predă mereu istoria, anume că nu poți
niciodată să salvezi prin intermediul tiraniei un sistem care scârțâie. E
similar unei construcții care are sistemul de rezistență iremediabil compromis:
degeaba o vopsești pentru că asta nu o va salva de cutremur sau de vântul care
bate. Chiar dacă-i amâni sfârșitul, consecințele tragice vor fi mereu aceleași.
Este lecția pe care o vom vedea live foarte curând!
Autor:
Dan Diaconu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu