SCRISUL ESTE, CEL MAI PROBABIL, O FLACĂRĂ PE CARE FIECARE SCRIITOR ÎNCEARCĂ SĂ O MENȚINĂ VIE. DAR ... CUM FOC FĂRĂ SCÂNTEI NU SE POATE, SPUNEȚI-NE CÂND A APĂRUT PENTRU DUMNEAVOASTRĂ SCÂNTEIA SCRISULUI?
VASILE BELE:
- Îmi aduc aminte, și cred că mai păstrez, niște carnețele, niște fițuici, pe care scriam versuri în timpul anilor de școală ... de școală generală ... dar nu înțelegeam atunci mai nimic din tumultul de azi! Cert este un lucru – mă atrăgea rima, versul așa precum lăuntrica chemare. Găseam o rimă, găseam versuri care să se potrivească unul cu altul, și-mi plăcea acest joc – dacă-mi este permis a-l numi așa – îl luam drept joc al minții, ba chiar era provocator. Eram foarte atent la astfel de jocuri, fără să intuiesc ceva atunci din cele câte vor urma. Iubeam acest fel de a fi, și-l înțelegeam în felul meu, dar nu povesteam nimănui nimic. N-am crezut că voi ajunge să scriu, să arăt ce pot, să arăt ce vreau! Am crezut că fiecare om are acest ,,ceva”, pe care eu nu știam să-l definesc ... dar știam că există, că mă atrage, știam despre existența lui și din când în când mă jucam cu acest lucru ... căutam versuri și rime. Era un joc despre care, am crezut, că doar eu l-aș fi inventat.
Am dat cu capul până ce am învățat cutumele vieții – scrise sau nescrise. M-am lovit de multe ori până am deprins bunul și răul din viață. Iubeam dintotdeauna frumusețile vieții și partea plină a paharului, fără să știu ce înseamnă acest lucru, repet, fără a face diferențiere între plin și gol. Era lumea frumoasă a copilăriei, pe care o regret doar din prisma trecerii mult prea în grabă. Eram, (și am rămas) mereu optimist și transmiteam energie pozitivă fără să-mi dau seama, fără să știu, pe-atunci, că acest lucru poate fi de folos sau nu, într-o formă sau alta. De foarte multe ori mi s-a spus acest lucru, dar până să mă învăț, sau să mă trezesc la adevăratul sens, am neglijat de fiecare dată aspectul acesta. Credeam pe-atunci că e ceva ce ține de toți și de tot ce e lângă noi, credeam că e ceva obișnuit ... până la un moment dat, când am pățit-o și eu. Erau în jurul meu oameni care, în loc să mă tragă în față, (zic acuma) îi vedeam și-i simțeam că mă țin pe loc, și-mi pun piedici, iar eu nu puteam realiza/reacționa nicicum. E interesanta această ,,trezire”, și totul depinde de momentul în care realizezi că ți se întâmplă. Așa mi-am dat seama că există oameni și semeni, cu caracter, oameni de caracter ... și oameni fără aceste calități.
E greu ... și-ți pică greu, să te trezești plin de entuziasm și optimism și dintr-o dată vezi o astfel de lume, trăiești într-o altă realitate. Întâi te sperii! Apoi, te-ntrebi ce se întâmplă? Mereu am susținut și am dat curaj celor din jurul meu și totodată am taxat răul, atunci când l-am descoperit/sesizat în jurul meu, în preajma mea. Dar, vă rog, să credeți că există și un ,,rău bun”, sau din tot răul poate ieși și un lucru bun, dacă-l gestionezi cu minte. Faceți un exercițiu în sufletul sau în mintea dumneavoastră – despre rău gândiți doar bine. Nu adăugați răului, gândul rău! Asociați-l și puneți-l lângă un gând bun. Probabil există ceva demonstrat în acest sens, vreo teorie demonstrată, eu nici nu am citit, nici nu am cercetat, nici nu știu despre existența (dacă o fi existând) a unei astfel de teorii. Și-acum îmi vine în minte un citat ce-i aparține lui Maurice Chevalier: ,,Rar se întâmplă ca oamenii răi să fie fericiți. Se otrăvesc cu propria lor răutate!”. O spun din practica vieții, din viața de zi cu zi, din experiența vieții - am crezut în mine și în forța mea mereu. Mi-am recunoscut bunul și răul meu, bunul și răul din mine, și încă îl mai recunosc. Am luptat mult, doar viața, în sine, e o luptă, în care unul câștigă și altul pierde, câștigă cei mai buni, întotdeauna. Am știut ce-mi doresc, am știut ce vreau, am știut ce pot și parcă am anticipat într-o formă sau alta, și efectul sau rezultatul unora. Piedică dacă a existat - și credeți-mă că au existat – nu le-am acordat importanță, am știut să fac și astfel de pași.
M-am împiedecat, am căzut, m-am ridicat și am mai făcut un pas în față. Nu m-am lăsat încătușat de piedici sau neajunsuri, de vorbe rele sau de nimicuri. Și ele fac parte vrem-nu–vrem, din viața noastră. Dacă am avut mult, mult am dăruit ... dacă am avut puțin, m-am rugat pentru mult, dar puținul acesta l-am dăruit. De prea puține ori am ținut pentru mine și probabil, aici am pierdut, pentru că nu sunt un om bogat. Am fost prea darnic, prea prietenos, mult prea bun și îngăduitor cu cine (probabil) nu ar fi fost nevoie. Așa am pierdut, pe deoparte, și am învățat pe de altă parte, căci am dat de multe ori ,,cu capul de grindă”, am învățat când să dărui și cui să dărui. Așa am învățat când să tac și în fața cui să tac ... e și asta o artă. Scrisul mi-a fost eliberare și-mi va rămâne eliberare, pentru o veșnicie. Când am scris am fost doar eu și cu ... sinceritatea mea, cu sufletul meu, am fost ,,eu cu mine”, eu cu inima. De multe ori scriam plângând și plângeam scriind – atât de mult trăiam în scris. Nu vreau să luați dragii mei, ca un compliment sau ca o laudă acest aspect, dar am simțit chestia asta și cred într-o așa-zisă ,,intimitate a scrisului”. De cele mai multe ori, (procentul este destul de mare), când am scris, am luat pixul și hârtia (întotdeauna scriu pe ciornă), atunci când am fost singur ... dar, vă rog, să nu înțelegeți că am scris că m-am simțit singur. Eu, niciodată, nu cred să fi fost un om singur. NU! Urăsc singurătatea și nu mi-o doresc! Când am scris am simțit că am nevoie de această singurătate dorită/căutată/ invocată.
VASILE BELE
BAIA MARE VICTOR BABES 31/51
TEL:0753-53.30.03
email v_bele@yahoo.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu