Nu pot decât să salut această idee a unei cercetări de
întindere în România și America,
asumată de structuri calificate în sondarea opiniei publice. Putem astfel avea
la îndemână o radioscopie relevantă a părerilor omului de pe stradă, a opțiunilor sale pe un chestionar gândit și interpretat cu luare aminte, trăgând
concluzii de care avem nevoie.
M-am aflat de curând în Aula Academiei Române, atunci când
au fost expuse public cele dintâi concluzii ale sondajului convenit de
cercetători români și americani,
fiecare la el acasă. Suntem abia la început de drum, dar odată demarate, ne așteaptă un bogat bagaj de constatări ce își va urma traseul valorificării.
Așadar, ce știu americanii de vârste, profesii și situație
materială diferite despre Româna? E bine să așteptăm
publicarea fișelor compuse din dialogul
cercetător-cetățean (român sau
american), pentru a ne alege cu cât mai multe motive de reflecție. Până atunci, întreb retoric: Ce știți
despre România? De când au auzit de Ilie Năstase și
Nadia Comăneci, cred că știu cam totul
despre noi. Adică jucăm un tenis fermecător, înjurăm în gura mare pe teren și mai aruncăm, când găsim nimerit, cu
racheta în tribună.
Deceniile din urmă au amplificat apropierea româno-americană
pe plan oficial și la nivel cetățenesc. S-au instalat în SUA mulți cetățeni
români, pentru a deveni cetățeni
americani. Căsătoriile mixte ocupă un subiect frecvent. Turiști de-ai noștri,
una-două, îi vezi trecând Oceanul, în vizită la rude sau la prieteni. De câteva
zile, niște amici bucureșteni au plecat să petreacă Thanksgiving Day
(Ziua recunoștinței, când, oriunde s-ar afla, fiii merg să stea la aceeași masă cu părinții, în casa unde au văzut lumina zilei). Nu e cazul lor, sunt
din Rădăuți, iar unul din fii este
stabilit în SUA și le-a plătit biletul
dus-întors pentru a mânca împreună curcan la cuptor.
Vreau să semnalez o situație
aparte ivită în sondaj. Procentul celor ce au auzit despre Transilvania este
mult mai ridicat decât al celor care știu
câte ceva despre România. Subiectul se numește
… Dracula. Ei știu că de acolo vine
personajul impus de Bram Stocker prin romanul său și pus să se desfășoare
ca vampir calificat în Țara Dornelor.
Hollywood-ul a ridicat la putere această percepție,
conducând la o situație stranie: legenda
a alungat istoria de pe scenă, instalându-se singulară și potentă în dreptul nostru. Am citit, de altfel, că, aflând că
ești român, destui americani se simt
fericiți să te ia la refec, punându-ți întrebări dacă se mai poartă vampirismul
pe plaiurile noastre?
Mi-a arătat cineva o revistă de turism americană unde era
publicat reportajul unei călătorii în România. O fotografie cât pagina: cetatea
de la Poenari, adjudecată de istorici ca fiind a lui Vlad Țepeș.
Cum Dracula a fost de unii identificat cu asprul domnitor român, e loc pentru
orice. Ce e al meu e al meu, ce e al tău e și
al meu, zice vampirul. Iată explicația
fotografiei: „De la această fereastră, tiranul (Vlad Țepeș) urmărea în
fiecare dimineață cum sunt uciși cei două mii de copii din sângele cărora
urma să i se pregătească gustarea”. Poveste dată ca fapt istoric!
Am avut sub ochi un afiș
scris pentru străinătate: Vizitați
Transilvania, vizitați țara lui Dracula! Probabil, Ministerul
Turismului o fi crezut că e o glumă reușită.
Ei bine, eu nu cred!
Nicolae BUD
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu