Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele
împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după
împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi
mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este
înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la
fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire
hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui
Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe
acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui
şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului
său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi
Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi
adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar
fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai
noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui.
De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi
Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni,
alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele
acestor sfinţi. Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul
câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului
care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat
înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din
scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.
Atunci,
sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una
suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul
său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea
oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi,
unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi.
Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe
pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce
am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o
singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că
noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea
acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la
Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri,
îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.
Iar minunatul
om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră
sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit
pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi
prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi
are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe
dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de
Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu
canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că
s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi
au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.
Sfinţii
aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor:
dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul
mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă,
amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau
căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea
mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară,
împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului
desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi
filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa
şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia
cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o
cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât
priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi,
făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci
şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.
Vasile cel
Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul
plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului
gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele
adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate.
Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci
şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea
de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa
tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de
ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul
Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa
palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi
veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa
de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe
margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să
spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo
statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să
înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii
sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că
biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept
aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A
vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol
doisprezece ani.
Cu
rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor
sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi
paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că
binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.
CALENDAR ORTODOX
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu