de
Gheorghe Pârja
Doamne, și acum simt cum îmi crește, sub privire,
ramura de mesteacăn cu care înstruțam stâlpul porții. Apoi covorul de brânduși,
cu albastrul lor pământesc, și grădina cu păpădii, de culoarea soarelui
izbăvitor. Erau semne certe că am intrat în lumea primăverii. Apoi primenirea
casei, arătura din câmp, spălatul la vâltoare și multe alte rânduieli erau
închinate, de natură și de om, Sărbătorii Sărbătorilor. Se apropiau Sfintele
Paști. Era o vorbă prin satul meu: să nu te prindă Paștile nepregătit! Simțeam
în oameni o ardere interioară pentru Învierea lui Hristos. Care se regăsea în
hainele noi și în primenirea mormintelor. Cu fiecare zi, cu care ne apropiam de
Noaptea Învierii, intensitatea sufletească creștea ca o pască frământată de
mama.
În Noaptea Sfântă, trăirea era greu de explicat. Eu
aveam imagini ale pătimirii Mântuitorului, culese din icoanele care erau pe
pereții exteriori ai bisericii. Copil fiind, preotul de atunci, Eugen Dragoș,
m-a luat de mână și mi-a explicat semnificația fiecărei scene. M-au tulburat,
până astăzi, cele care-l înfățișau pe Domnul Iisus pe dealul Golgotei și
Răstignirea. Mama, când le privea, avea lacrimi în colțul ochilor. Apoi
deschiderea ușilor împărătești și chemarea preotului: „Veniți, de luați
Lumină!” Cu această stare sufletească mântuitoare, așteptam cu familia, cu
satul, în fiecare an, Învierea. Așa am învățat că omul este o ființă a
comuniunii, se naște și moare singur, dar este chemat să fie laolaltă cu semenii.
De aici pornea izvorul omeniei.
Așa am înțeles că de sărbători începeau înnoirile
spirituale. Cele văzute cu ochii mi le-am explicat prin lecturi și ascultări.
Ori întâlniri cu cărturari cu harul descifrării semnelor. Cum a fost prietenul,
poetul creștin, Ioan Alexandru, care, pe laița bisericii din Desești, mi-a
transfigurat înțelesuri adânci ale Sărbătorii Învierii. Trăim în fiecare an
calvarul lui Hristos, dar anul acesta sărbătoarea este pusă la grea încercare.
În locul cuvintelor calme, liturgice avem parte de un limbaj aspru, milităros,
greu de îndurat în febra Sărbătorilor. Bântuie prin lume moartea nevăzută.
Sfintele Paști, în acest an, stau sub umbra unor ordonanțe militare. Care sunt
o povară pe sufletele noastre obișnuite cu frumusețea interioară,
purificatoare, a evlaviei.
Nu putem fugi din fața acestei molime. Care este
venită parcă din tablourile flamandului Hieronymus Bosch, renascentistul a
cărui operă, fantastică și grotescă, ilustrează păcatul și decăderea omului
transfigurat de ură. Dar timpul nostru, greu încercat, îmi place să cred că va
fi sobru nu sumbru. Poetul creștin Ioan Alexandru mi-a scris pe cartea „Imnele
Maramureșului” cuvinte care ne pot fi astăzi de îmbărbătare: „Cămașa lui
Hristos n-a putut fi sfârtecată când El era pe Cruce, după ce a înviat din
morți credeți că putem sfârteca această cămașă scumpă, zidită dintr-un fir care
este Biserica?” Se referea la un alt timp. Scriam anul trecut, tocmai în Joia
Mare: „Să mergem în miez de noapte, în lăcașurile Sfintelor Biserici, unde
slujitorii Domnului ne așteaptă cu făcliile aprinse pentru a-l vedea pe Iisus
strălucind în lumina curată a Învierii.”
Acum înțelesul acestor cuvinte este oprit de
ordonanțe militare. Ceea ce nu am trăit niciodată în viața noastră. De aici se
vede dimensiunea acestui timp încurcat, din care sunt alungate sărbătorile
trăite laolaltă. Dar vom trece, cu răbdare și înțelepciune creștină, și acest
obstacol. Învierea din acest an este ca o elegie. Dar elegia este muza durerii,
fiind tratată alături de meditație cu puterea gândului care zidește.
Sărbătorile de Paști întruchipează prăznuirea înveșmântată: „omorârea morții,
sfărâmarea iadului și începutul altei vieți veșnice.” Cum scria preotul Ioan
Ardelean, parohul Bisericii din Desești, enoriașilor: „Nimeni nu-ți poate
impune să ai închisă ușa sufletului tău. Așa că vom trăi aceste Sărbători cu
ușa sufletului larg deschisă.”
A putea spune, din adâncul inimii, „Hristos a
Înviat” și a răspunde „Adevărat a Înviat,” asta-i totul în Cer și pe pământ.
Închei cu o strofă a poetului cu care ne-am întâlnit în acest text: „Lumină
lină, lini lumini,/ Răsai din codrii mari de crini,/ Lumină lină, cuib de
ceară/ Scorburi cu miere milenară,/ De dincolo de lumi venind/ Și niciodată
poposind,/ Un răsărit ce nu se mai termină,/ Lumină lină din lumină lină.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu