Evanghelia de duminică: Osana în noul Templu sau mântuirea ca stare de urgență

       Duminica a 6-a din post (a Floriilor) Ioan 12, 1-18

Înainte de Paşti cu şase zile, Iisus a venit în Betania, unde era Lazăr, pe care îl înviase din morţi. Şi I-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Iar Lazăr era unul dintre cei ce şedeau cu El la masă. Deci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus şi le-a şters cu părul capului ei, iar casa s-a umplut de mireasma mirului. Dar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea să-L vândă, a zis: Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săracilor? Însă el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea. A zis, deci, Iisus: Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Deci, mulţime mare de iudei au aflat că este acolo şi au venit nu numai pentru Iisus, ci să vadă şi pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Şi s-au sfătuit arhiereii ca şi pe Lazăr să-l omoare, căci, din pricina lui, mulţi dintre iudei mergeau şi credeau în Iisus. A doua zi, mulţimea cea mare, care se adunase la sărbătoare, auzind că Iisus vine în Ierusalim, a luat ramuri de finic şi a ieşit întru întâmpinarea Lui şi striga: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel! Şi Iisus, găsind un asin tânăr, a şezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iată, Împăratul tău vine şezând pe mânzul asinei”. Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar, când S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise despre El şi că acestea I le-au făcut Lui. Aşadar, dădea mărturie mulţimea care era cu El când l-a strigat pe Lazăr din mormânt şi l-a înviat din morţi. De aceea L-a şi întâmpinat mulţimea, pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta.

Sărbătoarea ultimei Intrări a Domnului în Sfânta Cetate comemorează liturgic binecuvântarea și plângerea Ierusalimului, paradoxala epifanie regală, împărătească, culminând cu învestirea pruncească din Templu, precedată de tulburătoarea chemare din miasma morții a prietenului Lazăr și mirungerea profetică a femeii de la ospățul din casa unui fariseu. Între acești poli semantici, acceptare binevoitoare și respingere ipocrită, slava stâlpărilor și perfidia contestărilor, între pros­pețimea graiurilor pruncilor și încremenirea inimilor sacer­doților, între miasma morții și mireasma vieții, pe covorul hainelor de piele ale vechiului Adam, așternute pe cale, intră Domnul cu alai îngeresc în propriul mister pascal care are nevoie de o rostire inițiatică mai cuprinzătoare:

Începându-mi tema mea omiletică pentru această zi sfântă, am descoperit cu bucurie și mirare acest poem al lui Dan Verona, intitulat „Duminica Floriilor (după Cosma Melodul)”, care rezumă în chip minunat Scripturile praznicului, aproape scutindu-mă de predică, adică de comentarii suplimentare. Singurul motiv pentru care este totuși nevoie de meditație și de prelungirea stării de har de după rostirea acestui poem inspirat nu-i altul decât starea de urgență și încordare în care trăim de câteva săptămâni, sub asaltul sabiei morții, sub isterie mediatică și spaimă în fața dușmanului nevăzut, ascuns peste tot (după mintea unora, până-n lingurița euharistică), cu bisericile goale de credincioși precum arenele sportive pedepsite, ca într-o parabolă cu valabilitate morală universală, în care noi toți suntem protagoniști, suferind în tăcere de la vlădică la opincă.

Astfel, tema nu poate fi alta decât mântuirea/salvarea ca stare de urgență!

Să descuiem cetatea inimii ca să intre Împăratul slavei!

Care să fie modalitatea prin care cei credincioși pot participa la sărbătoare fără să fie fizic prezenți la Liturghia Bisericii și la obișnuita procesiune cu ramuri sau stâlpări? De altfel, cultul creștin, pornind de la Biserica-mamă a Ierusalimului, s-a constituit într-o continuă Liturghie procesională, cu stațiuni comemorative, iar de Florii se repeta practic scena intrării triumfale a Domnului în Sfânta Cetate, când poporul peregrin mergea la Muntele Măslinilor, purtând ramuri de finic, însoțindu-l pe episcop, care, în chipul lui Hristos, era așezat pe un mânz de asin, într-o procesiune mă­reață, presărată cu litanii de care amintesc troparele slujbei până în prezent. Cum dar să luăm și noi parte măcar duhovnicește la acest eveniment profetic, la această procesiune a Bisericii care intră în cer, în Noul Templu, în Sfânta Cetate a Noului Ierusalim, luminată doar de lumina Jertfei, de făclia Mielului junghiat? Nu doar primind de la biserică o ramură sfințită sau aducând dintr-un pom primăvăratic o stâlpare răzleață în casă ori oferindu-i spontan Domnului, cu ochii, toate florile grădinii și livezii noastre, ci descuind cetatea inimii ca să intre Împăratul cu toată această procesiune minunată la noi, cu toată bogăția de semnificații și sens salvator! Inima se va deschide către aceste taine printr-o densă și bogată lectură duhovnicească a Scripturilor, însoțită de dorul euharistic, în mica noastră biserică domestică!

Dacă de obicei cei credincioși se alătură cu frică și dor celor care poartă semnele biruinței și corului celor care strigă „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” Celui care ne binecuvântează, ne slăvește și ne sfințește pe noi toți, desfătându-ne pururea cu Sfintele, Preacu­ratele, nemuritoarele, de-viață-făcătoarele, cereștile și înfricoșătoarele Taine spre iertarea păcatelor, plinind necontenit euharistic Scripturile Legământului, de această dată acest lucru nu mai este cu putință decât în parte, pentru mica turmă de doi sau trei adunați în numele Domnului, ca un mic aluat capabil să dospească duhovnicește toată frământătura, dând curaj întregii comunități.

Inițial, „Osana” reprezenta cererea de ajutor divin pentru cei în pericol

Să ne amintim în primul rând astăzi că Regele mesianic, Cel care l-a înviat pe Lazăr, cel mort de patru zile, și care a binevoit apoi a Se odihni pe mânzul asinei, a deschis neamului omenesc calea de intrare și odihnă în Ierusalimul de sus, a fost întâmpinat, recunoscut, ovaționat și însoțit spre Templu ca de o gardă regală cuceritoare de copiii și pruncii de lapte ai iudeilor cu cântarea cea nouă „Osana Fiului lui David! Osana întru cei de sus!”. Sensul primar al acestui strigăt de recunoaștere a regelui mesianic mai înainte vestit de proroci este tocmai mântuirea ca stare de urgență, o cerere de ajutor pentru cineva aflat într-un grav pericol: „Cel ce ai venit mântuiește-ne pe noi acum!”. Aclamația „Hosanna/Osana”, introdusă ulterior în cultul Templului, ajunge în cele din urmă din strigare către Dumnezeu atestare a acestei mântuiri care vine de la Dumnezeu: „Domnul a mântuit!” Iisus este aclamat ca rege mesianic care aduce o mântuire iminentă de la Dumnezeu și ca prezență a acestei mântuiri. Adică în Iisus, Dumnezeu ne salvează acum! Pentru a înțelege mai bine acest strigăt devenit aclamație, ar trebui citit Psalmul 117, care nu este altceva decât un imn de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru eliberarea dintr-un pericol de moarte, vrăjmașii fiind complet derutați, iar piatra pe care au nesocotit-o ziditorii ajungând piatră fundamentală (Ps. 117, 22), regele fiind aclamat de popor și primit de preoți în Templu în strigăte de Hosanna/Osana. Acest psalm a fost integrat în cultul iudaic și folosit frecvent sub formă dialogică, antifonică, devenind foarte popular, cunoscut pe de rost ca un fel de imn al eliberării. Prin urmare, un astfel de strigăt are semnificația unei urgențe în care este așteptat un ajutor divin imi­nent fără de care omul va pieri. Hosanna/Osana nu cere un ajutor vag, atemporal, ci unul care va veni în mijlocul vitregiilor veacului. Și, de aceea, Psalmul 117 adaugă la Hosanna/Osana versetul prin excelență mesianic păstrat și în rostirea evanghelică: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului”, în care este rezumată lucrarea Domnului în istorie care trimite oameni aleși în care este întruchipată mântuirea, salvarea venită ca dar al Său. Așadar, strigătul Hosanna/Osana și profeția lui Zaharia Îl înfățișează împreună pe Iisus ca rege mesianic aș­tep­tat, primind stăpânire universală și învestitură în și peste Templu, unde proclamă un cuvânt nou, rostit cu autoritate maximă.

Acum Domnul intră în misterul pascal al morții pe Cruce

Intrarea Domnului și strigătul de întâmpinare Hosanna/ Osana sunt legate de o seamă de sărbători de la Templu, în primul rând de sărbătoarea Corturilor, cea care comemora șederea vechiului Israel în pustie în corturi și prezența lui Dumnezeu manifestată în Cortul mărturiei și anticiparea profetică a corturilor veș­niciei și accesul în rai la izvorul apelor vii. Ultima zi de prăznuire a Corturilor se chema marele Hosanna/Osana, cum tot Hosanna/Osana se numeau și ramurile purtate de mulțime cu această ocazie. Cu alte cuvinte, sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim a fost înțeleasă în prelungirea Întrupării (ridicarea Cortului) ca adevărata sărbătoare a Corturilor, ca venire a mântuirii aștep­tate de popor și târnosirea noului Templu de către Iisus, noul Macabeu. Hosanna/Osana se cânta și la finalul cinei pascale și putea să fie asociat cu jertfa de la Templu: „Astfel că aceeași cântare de Hosanna/Osana a Intrării în Ierusalim, dar și a Cinei de pe urmă uneau intrarea Domnului în misterul pascal al morții pe Cruce prin care se punea capăt vechiului cult și se inaugura cultul cel nou, euharistic” (José Granados).

Floriile, singurul moment când Iisus nu oprește aclamațiile și recunoașterea-I publică

Noutatea acestui moment în raport cu tot restul vieții publice a Domnului este adusă de faptul că Cel Care până atunci refuzase în mod repetat să fie elogiat și ceruse tăcerea asupra identității Sale ori tăinuirea faptelor Sale minunate celor pe care-i vindecase, El este Cel care acum pune la cale această intrare triumfală cu ramuri și osanale în Ierusalim, împlinind un semn profetic care recapitulează semnele Vechiului Testament. Iisus intră în Sfânta Cetate ca rege mesianic așteptat de Israel, așezat smerit pe asinul rechiziționat de ucenicii Săi din satul vecin și, îmbrăcat în haine simple, recapitulează în Sine Însuși atât propria Sa poveste-itinerar (Aducerea la Templu spre răscumpărare de către Fecioara Maria și Dreptul Iosif, întâlnirea profetică cu Drepții Simeon și Ana, petrecerea în Templu la 12 ani în dialog cu învă­țătorii de Lege), cât și o întreagă suită de istorii și figuri biblice regale și sacerdotale între Salem și Ierusalim, de la Melchisedec și până la Adonisedec și apoi Adonibezec, de la Saul și până la David. Intrarea solemnă și radioasă a lui Iisus în cetatea Ierusalimului se plasează în această dinamică istorică surmontată pe un trecut glorios niciodată uitat al cuceririlor paș­nice: intrând în cetate și frângând acolo pâinea și vinul după ce a făcut peste ele semnul binecuvântării, El arată că acolo se află „cetatea marelui rege (împărat)” (Psalm 47, 2).

Intrarea Domnului ne aduce aminte de psalmii urcării rostiți cu entuziasm de pelerinii care soseau la porțile Sfintei Cetăți (Ps. 121, 1-2), de intrările solemne ale regilor David și Solomon în urma victoriilor, dar și de intrările festive ale suveranilor în cetățile bine organizate până în epoca modernă ironizate de pictorul James Ensor în lucrarea sa „Intrarea Domnului în Bruxelles” (1888). Noi, românii, de pildă, ne amintim cu drag de o ultimă astfel de intrare entuziastă în cetate atunci când Regele Mihai a fost primit în București la Paștile anului 1992, imediat după căderea oficială a regimului comunist care-l alungase de pe tronul regal. Așa cum ne amintim și de osanalele false aduse ultimului conducător comunist, Ceaușescu, celui care instituise un odios cult al personalității în cadrul căruia el apărea ca apogeul unei istorii triumfaliste și glorioase. Dar să revenim acum la Ierusalim!

„Aici este unul mai mare decât Templul!”

Intrarea Domnului în Ierusalim este mai degrabă un pretext pentru o intrare a Domnului în Templu, centrul nevralgic al vieții religioase și politice a vechiului Israel. Episodul alungării vânzătorilor din Templu, inseparabil de intrarea în Cetate, nu este prezentat doar ca o simplă denunțare a mercantilismului, ci ca o acțiune simbolică purtătoare de mesaj divin prin care profeții Iezechiel și Ieremia, prin impuls divin, vesteau purificarea Templului, un gest reprezentativ prin care se realizează o nouă târnosire a Templului ori mai degrabă o inau­gurare a Noului Templu, o transformare radicală și nu o provocare la revoltă a poporului împotriva clasei sacerdotale legate de Templu. După profanarea sa din vremea Macabeilor (1 Macabei 1, 54), Templul fusese resfințit, cu altarul jertfelor reamplasat, iar apoi inaugurat (1 Macabei 4, 53) aducându-se ramuri și stâlpări (2 Macabei 10, 7), eveniment comemorat la sărbătoarea de Ha­nnuka printr-o procesiune în vremea căreia se cântă Psalmii de Hallel (Psalmii 112 și 117), adică și Ps. 117, 26. Prin intrarea în Templu, mai înainte de jertfa Sa desă­vârșită, Iisus împlinește acest gest de purificare și de împăcare pe care-l va isprăvi prin Cruce: „La urma urmei, Iisus venise în Ierusalim și găsise că Templul nu mai e locul în care se întâlnesc cerul și pământul, ci locul în care banul și violența domnesc nestăvilite, asociindu-se domniei Cezarului. Iisus Însuși, spun Evangheliile, e acum locul în care se întâlnesc cerul și pământul, iar evenimentul în care se întâmplă la modul suprem asta e însăși răstignirea. Crucea e menită să fie victoria «Fiului Omului», Mesia, asupra monștrilor; victoria Împărăției lui Dumnezeu asupra împărățiilor lumii; victoria lui Dumnezeu Însuși asupra tuturor puterilor, omenești și suprao­menești, care au uzurpat stăpânirea lui Dumnezeu asupra lumii. Autentica teocrație, teocra­ția în stilul Israel, va apărea numai atunci când ceilalți «stăpâni» vor fi răsturnați” (NT Wright). În cele din urmă, Iisus nu critică neapărat interesul mercantil al zarafilor și al negustorilor (de cele sfinte), ci vidul de sens și incapacitatea celor oferite în Templu de a converti inima omului, de a da o formă sfântă, demnă, existenței umane.

Intrarea Domnului în Cetate și apoi în Templu aduce cu sine reverberația cuvintelor enigmatice, atât pentru potrivnicii, cât și pentru ucenicii Săi, rostite de către Iisus după alungarea vânzătorilor atunci când I s-a cerut semn de îndreptățire din partea iudeilor: „De vreme ce tu faci acestea, ce semn ne arăți? Dărâ­mați templul acesta și în trei zile îl voi ridica. Și au zis iudeii: În patruzeci și șase de ani s-a zidit templul acesta! Și Tu îl vei ridica în trei zile?… Dar El le vorbea de templul trupului Său. Deci, când a înviat din morți, ucenicii Săi și-au adus aminte că El zisese acestea și au crezut Scripturii și cuvântului pe care-l spusese Iisus” (Ioan 2, 18-22). Pre­zența fizică a lui Iisus în interiorul zidurilor Cetății și apoi în incinta Templului indică odată cu intrarea Sa în Ierusalim prezența înnoită a lui Dumnezeu într-o nouă Sfântă a Sfintelor care va fi Trupul Său euharistic și bisericesc, umbrit tainic de slava Sa și deschis întregii umanități. El Însuși afirmase despre Sine în contextul episodului scandalos al ucenicilor flămânzi mâncând spice de grâu în zi de sabat și aflat în oglindă cu cel al mâncării pâinilor puse înainte de la Templu de către însoțitorii regelui David: „Aici este unul mai mare decât Templul” (Matei 12, 6).

Lui Dumnezeu Îi place să locuiască în oameni

Moartea și Învierea Domnului ni se descoperă ca dărâmarea și rezidirea Templului, inaugurarea Templului Nou eshatologic și definitiv, ca taină pascală al cărei preludiu îl sărbătorim astăzi. De aceea mărturisea Sfântul Ștefan, protomartirul, că Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini omenești, căci Lui îi place să locuiască în Templul modelat de El Însuși, Trupul mort și înviat al Fiului Său, fapt confirmat de Epistola către Evrei prin evocarea Cortului prin care Iisus a intrat în altarul ceresc. Prin intermediul Trupului Său, Hristos a ridicat un Cort care-i permite omului să pătrundă, prin calea cea nouă și vie, până în intimitate și unire nupțială cu Dumnezeu (Evrei 9, 11-12; 10, 20).

 Calea străbătută de Domnul urcând către Ierusalim și împlinind lucrarea mântuitoare a fost văzută ca deplasarea unui templu itinerant a cărui temelie edificatoare este Crucea și a cărui zidire s-a inițiat prin Înviere și se va termina la capătul istoriei după configurarea pietrelor vii și altoirea celor credincioși în tulpina Viței, dimensiunea finală a acestei taine fiind întrevăzută de Sfântul Ioan Teologul în cartea Apocalipsei, unde înfățișează Noul Ierusalim, cetate-templu coborând din cer împodobită ca o mireasă.

Strigătul de Hosanna/Osana, cerere de ajutor și exclamație de bucurie, însoțește pelerinajul Templului Celui nou către eshaton. Este același Osana care ­se aude pe calea Domnului în slava stâlpărilor spre Pătimirile Sale de pe Golgota, același care se aude la fiecare Liturghie euharistică la cântarea întreit-sfântă de dinaintea prefacerii Darurilor, când suntem în prezența Trupului Său înviat, același strigăt folosit în tensiunea așteptării venirii Sale slăvite atunci când trupurile noastre vor fi proslăvite după chipul Trupului Său. Același strigăt să înălțăm și noi, creștinii veacurilor de pe urmă, împreună cu primii creștini ai Bisericii-mamă a Ierusalimului în așteptarea Mirelui, Împăratului și Păstorului: „Să vină harul și să treacă lumea! Hosanna/Osana Fiului lui David! Dacă cineva este sfânt, să intre! Dacă cineva nu este sfânt, să se convertească! Maranatha! Amin” (Didahia 10, 6).

                                 Pr. conf. univ. dr. Jan Nicolae