Puterea de-a trăi și de-a muri

„Să privești viața în față. Să o iubești așa cum e, apoi să-i pui capăt”. Acesta e gândul Virginiei Woolf, înainte de a intra în râul Ouse, cum se termină filmul The Hours / Orele (2002), o ecranizare realizată de regizorul englez Stephen Daldry după romanul omonim al lui Michael Cunningham. În ziua de 28 martie 1941, Virgina se îmbracă cu paltonul, iese din casă, își umple buzunarele cu pietre și intră în râul din apropiere, unde se îneacă. Trupul ei a fost găsit după 20 de zile. Așa se termină viața celei mai neobișnuite scriitoare a Angliei și a lumii. Ea n-a mai suportat să audă „vocile” interioare care o torturau, care au făcut-o nu o dată să încerce să se sinucidă, și a decis acum să pună capăt chinului psihologic. Avea 59 de ani.
Michael Cunningham a căutat să surprundă labirintul existențial în care a trăit Virginia Woolf. Și a găsit soluția tipică stilului narativ al faimoasei scriitoare, neînțelese nici azi, condamnată ca antisemită, deși a fost căsătorită cu un evreu, Leonard Woolf. Este acuzată și de abuz sexual incestuos, mama sa fiind o divă, cel mai fascinant model al pictorilor prerafaeliți (un curent anti-academic și naturist), fiica preluâd tonul mamei, fiind și o lesbiană notorie, aspect pe care îl descrie în cel mai original roman al timpului, Orlando, care a fost ecranizat de Sally Potter, cu Tilda Swinton în rolul personajului androgin. Dar filmul lui Daldry se ocupă de meandrele psihologice ale unor personaje care se derulează pe scara istoriei. Așa este de fapt și Orlando, care include evoluția personajului în mai multe secole, așa cum în Between the Acts, ultima ei carte, cuprinde aproape întreaga istorie a Angliei. Virginia Woolf a revoluționat literatura lumii, la ea narațiunea clasică este înlocuită cu fluxul memoriei, al conștiinței, care se derulează haotic, fără legături aparente, ca un flux al derapajelor psihologice. Așa cum va proceda și Proust.

Așa e scris și romanul Mrs Dalloway, care constituie focarul principal al filmului Orele, în care este vorba despre trei epoci, trei femei și trei povestiri care se suprapun, se intersectează continuu, dându-ți iluzia că este vorba despre ipostazele aceluiași personaj. Cele trei femei, Virginia (Nicole Kidman), Laura (Julianne Moore) și Clarissa (Meryl Streep), sunt legate intre ele precum zalele unui lanț, salturile de la viața uneia la viața celeilalte făcându-se într-un flux continuu, prin tăieturi bruște de montaj, ca și cum ele s-ar trăi unele pe altele. Această tehnică a fost preluată de mulți cineaști americani, un exemplu notabil fiind filmul lui David Russell American Hustle.
La fel și personajele din jurul lor se amestecă. E un mare vertij, așa cum a fost de încurcată și viața familei în care s-a născut Virginia, cu părinți care au avut copii din trei căsătorii, cu frați și surori vitrege, cercetătorii modeni stabilind că o mare cauză a derapărilor ei psihice a fost abuzul sexual din partea fraților ei vitregi. Tot acest melanj rubedenial seamănă cu cel din jurul unei zeițe precum Cleopatra, cum o considerau faimoșii ei amanți, Caesar și Marc Antoniu. Sau poate fi asemănat cu melanjul din viața împărătesei Mesalina.
Nimic nu este obișnuit, normal, totul se alterează, Virginia Woolf fiind convinsă că arta poate transforma viața. Ne este greu să înțelegem un astfel de scriitor-personaj, dacă nu ne imaginăm intensitatea intelectuală a mediului artistic londonez în care a trăit Virginia. Ea este prin excelență o scriitoare de elită. A făcut parte din grupul cel mai sofisticat al timpului, Bloomsbury. Elitismul ei a fost criticat, considerat o frână în calea audienței universale a operei, având un stil criptic, amestec de proză și lirism, teatralizare și satiră, expresie caustică și viziune ermetică, deși cărțile ei au fost traduse în 50 de limbi, inclusiv de către autori de marcă, precum Jorge Luis Borges. Scrisul ei este o replică brit la experimentul literar al irlandezului James Joyce.

Fenomenală este puterea acestei femei de a transforma un fapt oarecare de viață în analiza profundă a sufletului. E foarte dificil să concentrezi o mare personalitate într-un film. Dar Daldry încearcă și reușește, cel puțin pe latura generală, de transmitere a unei stări în echilibru fragil, la granița dintre viață și moarte. Mai ales cu ajutorul lui Nicole Kidman, care face aici rolul carierei sale. Este uluitoare, de nerecunoscut. Memorabilă întru totul. Datele din film sunt puțin diferite față de cele reale. Virginia Woolf a locuit într-o suburbie a Londrei la începutul anilor `20, dar aici trăiește într-un orășel din afara Londrei și se luptă cu nebunia, în timp ce începe să scrie primul ei mare roman, Mrs. Dalloway. De aici, trecem în alt mediu, 20 de ani mai târziu, când ne întâlnim cu Laura Brown, soție iubitoare și mamă în Los Angeles la sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial. Ea citește Mrs. Dalloway. Cartea i se pare a fi atât de tulburătoare încât se hotărăște să-și pună capăt zilelor, apoi se răzgândește și își părăsește familia. Explicașiile ei sunt date în perspectivă, peste timp, când, bătrână fiind, reapare și se confesează Clarissei. Peste alți ani, în New York-ul zilelor noastre, o întâlnim pe Clarissa Vaughn, versiunea modernă a doamnei Dalloway, îndrăgostită de prietenul ei Richard, un poet sclipitor dar care se sinicide, fiind bolnav de SIDA. Totul pare morbid, sinucigaș, dar în realitate personajele transmit o vitalitate și o putere de fascinație uluitoare. Viața le dă o putere de a muri neobișnuită.
*
Evident, așa cum ne-au arătat mulți filosofi, existența omului este una tragică. Și în Orele există această tensiune, această presiune a tragicului asupra omului, văzut ca o ființă fragilă, ca o pasăre.

Filmul Orele este o mare dramă a vieții și a morții, acestea fiind talerele unei balanțe pe care o numim destin sau existență. Orele vieții, clipele vieții sunt obsesia personajelor. Filmul este o meditație tulburătoare despre viață și moarte, derulată pe mai multe planuri, în care intră în joc o triplă ipostază a originalei scriitoare Virginia Woolf, afltă în chinuirle facerii și desfacerii cu romanul Mrs Dalloway, cartea cea mai controversată, la care a lucrat 10 ani, iar opinia cititorilor este că îți trebuie 10 ani s-o citești. Fiindcă are o narațiune fractală, spartă, mereu întreruptă, ca niște sărituri de pe ax, exact așa cum este și filmul, ca o țesătură foarte densă și încurcată, de personaje cu povești care se întrerup, se întretaie, care nu au legătură, care nu au început și capăt. Fiindcă totul se derulează la pragul agoniei, al limitei existențiale, la granița dintre viață și moarte. Persnajele se zbat să trăiască, dovedesc o mare putere de suprviețuire, dar dovedesc că au și o mare putere de a muri. Moartea nu-i sperie, face parte din viață, e o continuare a ei, deși nu sunt mistici, nu au nici gânduri religioase de nici un fel, ba Virginia este/a fost o atee convinsă. Și totuși întregul conturează un portet al omului, al femeii ieșite din comun, care iubește, abandonează, luptă să trăiască, luptă să moară, se află într-un continuu chin al reluării.
Virgina Woolf este în faza finală a scrierii romanului, soțul ei i-a creat toate condițiile. A înființat o tipografie pentrru ea, a dus-o departe de Londra, după cele două tentative de suicid, a dus-o într-un orășel unde să-și găsească liniștea și să nu mai audă „vocile”. Dar într-o zi ea dispare de acasă, dl. Woolf o caută în disperare și o găsește la gară. Pare o Ana Karenina decisă să-și pună capăt zilelor. Dar soțul ei o găsește și vrea să o aducă acasă. Ea îi spune că nu ai rezistă: „Trăiesc într-un oraș în care n-aș vrea să trăiesc, trăiesc o viață pe care n-aș vrea s-o trăiesc, mă zbat într-un întuneric deplin”. Ea visează la viața agitată a Londrei, de aceea a venit la gară, să ia trenul către Londra. Londra este ca Moscova pentru „surorile” lui Cehov.

Personajele se află într-o tensiune a trăirii maximă. Genială estre arta cu care actorii știu perfect să mimeze tăcerea și să-și dezvăluie gândurile tainice. Toate ascund un mistrer. Misterul principal este legat de marile lor iubiri. Toate au iubit și au fost iubite. Relațiile dintre ele sunt de un erotism complex, fiecare își dezvăluie ambivalența sexuală. Au copii, dar au fost sau sunt lesbi sau homosexuali.
Clarissa organizează o petrecere în onoarea lui Richard (Ed Harris), iubitul ei, pe care îl îngrijește, fiindcă el e bolnav de Sida, din relația cu Louis (Jeff Daniels), un alt iubit al Clarissei, care în același timp este o mamă iubitoare, cum reiese din relația cu fata ei, Julia (Claire Danes), dar nu știe cine e tatăl ei, cu cine a făcut-o. Viața acestor personaje care se comportă firesc, zici că nu au probleme, este extem de complicată, de încurcată, de neînțeleasă.

De ce? Fiindcă toate trăiesc intens, la granița dintre viață și moarte, sunt mai presus decât condiția lor de oameni. Sunt ca niște zeități care caută fericirea, la lumina zilei par chiar fericite, strălucitoare, dar în singurătate sunt extem de nefericite. Au o mare putere de a trăi, dar și o dorință de a face gesturi radicale, cum este cel de a-și pune capăt vieții. De unde această putere? Din conștiința de a evada, de a pleca dintr-o lume insipidă, în care nu mai vor să trăiască.
Richard se va sinucide în fața Clarissei, se aruncă de la fereastră, atunci când ea vine să-l ia la petrecerea dată în cinstea lui, când urma să fie anunțat că i se oferă premiul pentru ultima carte. El nu crede, el crede că nu merită, fiindcă e o carte ratată. Nu a reușit ca scriitor. A vrut să scrie o carte în care să povestească cum se derulează într-o clipă viața unui om. Și nu a rerușit.

Aș cum Virginia Woolf în Mrs Dalloway concentrează viața doamnei Dalloway într-o zi. Ea, care atacase cel mai dur romanul Ulisses al lui James Joyce, în care este vorba de o zi din viața lui Leopold Bloom. Dar o zi din viața unui om e mai ușor de povestit decât viața unui om petrecută într-o zi. Sunt mari dispute de ars poetica, precum momentele din tipografie sau de citire a manuscriselor, când se găsesc greșeli de ortografie sau de informație, oricum, e un leitmotiv lecția artei scrisului ca o re-transpunre sau interpretare a vieții.
Cum este momentul când copiii găsesc o pasăre moartă și îi pregătesc înmormântarea. Ei îi fac un sicriu din crenguțe, ca un fel de pat, și vine acolo și Virginia care aduce niște trandafiri. Îi așează unul câte unul lângă pasăre. „Ce se întâmplă când murirm?, o întreabă o fetiță. Ne ducem acolo de unde am venit, răspunde Virginia. Dar eu nu țin minte de unde am venit, spune fata. Nici eu. Și de ce păsărica e mai mică decât era în viață? Așa trebuie să fie. Devenim mai mici când murim”.
Sunt varii meditații despre moarte, fiindcă pesoanjele continuu filosofează. Așa este și momentul cănd dl. Woolf o întreabă pe soția sa: „Virginia, de ce un personaj tebuie să moară? Pentru contrast, îi răspunde ea. Ca să ne facă să prețuim mai mult viața”.

Iată aici concentrată această poetică literatură-viață, o lecție a existenței, dualitatea viață-moarte. Toate momentele sunt confesiuni. Personajele feminine au o maturitate deplină, cum se întâmplă și cu confesiunea mamei lui Richard, Laura bătrână, care explică de ce și-a abandonat copii. „Vine în viața un moment când vrei să pleci. Stai cât poți îndura. Apoi regreți. Dar regretul nu înseamnă nimic când nu ai de ales. Ispita era moartea. Am ales viața”.
Zbuciumul sufletesc al personajelor se manifestă printr-o nevoie imensă de iubire, care se consumă între fidelitate și infidelitate. Sunt la fel de fidele față de viață și față de moarte. Trăiesc o fidelă infidelitate, cum ar spune Platon. Pe față, femeile arată ca fiind putenrice și împlinite, dar în singurătatre ele își dezvăluie slăbiciunile, plâng, visează la sinucidere. Așa cum face și Laura, care, deși e însărcinată cu un nou copil, se duce la un hotel, închiriază o cameră, vrea să nu fie deranjată, citește romanul Virginei și i se pare că vine o mare inundație, patul unde stă ajunge sub ape, se îneacă, o prefigurare a sinuciderii din final a autoarei.

Acest film este imposibil de înțeles, dacă nu stăpânești avangardismul literaturii engleze, în special mișcarea feminină, începând cu romanele lui Jane Austen și ale surorilor Brontë și până la succesele lui Jo Rowlling. Este o literatură foarte puternică, marcat psihologică. Dincolo de elementele romantice, domină instinctul de a trăi și voința de a iubi imposibilul. Tot ce este interzis, trebuie obținut.

Printre numeroase primii, filmul lui Daldry, autorul altor filme memorabile (Billy Elliot, The Reader), a obținut un premiu Oscar (Nicole Kidman pentru rol principal) şi alte 9 nominalizări Oscar, 2 premii şi 5 nominalizări Globul de Aur, 4 premii şi o nominalizare la Berlin.

Grid Modorcea, dr. în arte