Ura filantropă

Cu trupurile odihnite sau, mai curând, obosite de atâta stat în casă, nu este de mirare că nici mintea nu mai funcționează cum trebuie, că o luăm, direct spus, razna.

Am văzut tot felul de postări. Unele de nădejde, altele de încredere, altele de disperare, așa cum altele au fost aspre, extrem de critice, iată, pentru a câta oară?, la adresa Bisericii și a slujitorilor ei. Nu am timp și nici forța să fac aici analize prea complexe. Notez doar un paradox care nu îmi este necunoscut: de dragul omului, înjuri, aneantizezi, disprețuiești oameni. Ura filantropă. Așa cum, la vremea lor, de dragul omului (nou), bolșevicii omorau oameni. Dragostea de om, nefiind întemeiată profund și autentic, poate justifica orice oroare. Suntem în plină capcana a umanismului ateu.

Șicanele pe care le îndură asistentele de la Galați și Sibiu ilustrează perfect ura filantropă. Din păcate, se confirmă ceea ce numeam, cu ani în urmă, a fi urgența României post-comuniste: corectura antropologică. Ne aflăm încă, la trei decenii de la căderea simbolică a comunismului, într-un grav deficit de definiție a omului. Ne emoționăm, vărsăm o lacrimă, facem o plată online pentru o cauză ce ni se pare nobilă – pe ansamblu, țesătura societății românești este însă sfâșiată de porniri rudimentare, violente, obscene.

În epoca post-corona, care în România se amână din pricina concretă că mai bine transformi o țară în salon, lăsând spitalele să fie exclusiv secții de ATI, decât să intre totul în colaps, va trebui să reluăm dezbaterea legată de cât din moștenirea comunismului ne-a infestat atât de mult încât, în situații de criză, ajungem să ne sfâșiem. Nu este o discuție teoretică. De fapt, dacă mă gândesc mai bine, ar fi adevărata dezbatere despre proiectul de țară. Ce ne ține împreună, ce ne definește, cum ne apărăm de propriile slăbiciuni, dacă avem sau nu ceea ce nemții numesc o Leitkultur, adică un indicator comun cultural, un venit intelectual și emoțional minim garantat.

Ne apropiem de Săptămâna Mare, o perioadă în care vedem, nemijlocit, cum Fiul Omului este deposedat de drepturi civile, de demnitate și, în cele din urmă, de viață. Pentru ce și pentru cine? Pentru ca să funcționeze un narativ improvizat al farisieilor și cărturarilor și pentru că să fie, culmea rafinamentului strategic, salvat celălalt, Baraba. Omul ca argument anti-uman. Asta se întâmplă când vedem Creația fără Creator și când facem din umbră temelia realității.

Sus să avem inimile!

Părintele Radu, Sursa: Facebook