S-a mai stins o speranță… A mai apus o șansă… Am mai risipit o „deșteptare”… Chiar dacă nu noi am semnat deciziile de „clasare”, nu noi am dat NUP- uri, vina este a noastră… Vina acceptării, vina resemnării, vina nepăsării… Căci, orice formă de „clasare”, orice, nu ștergere, ci de-a dreptul smulgere din ființa noastră, tot mai nepanteonică, a unei pagini de istorie ar fi trebuit să ne irite, să ne stârnească, să ne provoace măcar o mirare pe sfertul conspirațiilor legate de tot felul de dileme ale acelui continuu „a fost sau nu a fost”… Și nu am primit nimic în plus… Pentru că nici desconsiderarea, nici umilința, nici sfruntarea minimelor noastre așteptări nu se mai constituie într-un efort măcar pe măsura „avansării” noastre în istorie. Poate nici măcar în istorie, ci la nivel de mentalități, de condiții de întrebări, „tăcerea mieilor” avându-și rostul de dilemă doar când există și mieii, nu?!…
Poate că am putea privi decizia Diicot -ului, de clasare a Dosarului 10 August, ca pe un bine ce ne-a fost făcut… Ca pe o formă de a ne proteja de alte suferințe precum acelea pe care le-am avut 30 de ani, cu alte dosare… Căci, nu-i așa?, la ce ne-ar fi folosit să ne mai chinuim alte trei decenii? La ce ne mai trebuia încă un vârf de compas care să ne traseze cercul solitar al unor întrebări fără răspuns?…
Și nu, nu este doar răspunsul insinuat de aceia care au retezat însăși rădăcina întrebării, clasând lucrurile înainte de a fi decis măcar dacă a fost sau nu „ceva”, ci și este justificarea pe care o găsesc tocmai aceia care ar fi trebuit să se asigure că nu vom mai avea parte de alte întrebări fără răspuns… Dar nu în formula ignorării faptelor… Faptele lor, căci, și ei, refuzând răspunsurile și chiar întrebările, devin parte a acelora care ne-au gazat, ne-au alergat, ne-au umilit… De fapt, nici nu știi ce să clasezi mai întâi ca fiind batjocoritor: aroganța „pretorienilor” sistemului de a nega realitatea, și a măcelări dosarul, sau justificările, aproape a priori, ale politicienilor de pe toate părțile imundului eșichier politic, practic de a ne determina să repetăm povara postdecembristă: să ne facem că nu ne pasă, pentru că doar așa vom ajunge să nu ne mai pese…
De aceea, nu trebuie să ne izolăm în coliviile lor!… (Sigur, dacă nu suntem la fel de ipocriți și doar dacă, în colțurile mentalităților noastre, nu am așteptat de fapt o asemenea clasarea tocmai pentru a ne resemna)… Nu trebuie să dăm pe repede înainte o altă filă tristă a istoriei noastre doar pentru că ei ne spun că decizia lor trebuie respectată… Dacă vom face asta, „10 august” va deveni o pagină grețoasă a lașității și indiferenței noastre de doi ani mai târziu… Decizia procurorilor nu trebuie nici acceptată, nici respectată! Și punct! Chiar dacă politicienii așa ne îndeamnă… Pentru că nu este hotărârea unei instanțe. Este doar încercarea unui parchet de a salva imaginea șefilor unei instituții de care au nevoie toate partidele; mai puțin oamenii simplii, care pot fi bătuți, gazați, umiliți și apoi ignorați și luați peste picior în propriile rânduri necorectate ale istoriei…
Revoluția, Mineriadele, 10 August… Istoria se repetă doar pentru că noi nu-am învățat lecția. Lecția Demnității și a Dreptului la Adevăr… Or, este timpul să ne înățăm lecțiile; să învățăm din erorile trecutului. Și să nu ne resemnăm! Mai ales că decizia procurorilor nu înseamnă o clasare irevocabilă a dosarului într-o notă de subsol a istoriei. Ci doar declinarea competenței și rostogolirea dosarului înapoi la parchetele militare. Înseamnă doar că Diicot și-a dat pe față ar(a)ma de serviciu special de protecție politicianistă; nu faptul că faptele nu au existat.
Și este o gravă eroare pentru procurorii care au „instrumentat” dosarul, având în fața ochilor cel puțin o dovadă pentru care și ei ar putea fi „clasați”… O dovadă a abuzului în funcție prin ignorarea voită a dovezilor ce nu le-ar fi permis să decidă „clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii, în forma tentativei, a infracțiunii de acțiuni împotriva ordinii constituționale”, dar și în privința neconfirmării acuzațiilor la adresa coordonatorilor intervenției forțelor de ordine. Or, o dovadă tocmai a existenței unei complicități organizate vine din acoperirea numerelor de identificare de către jandarmi. Iar atâta timp cât nu se va demonstra că a fost o acțiune individuală a unor jandarmi nu poate fi exclusă dirijarea, organizarea, scenariul și conspirația, nu?!…
Și nu, nu trebuie să ne lăsăm influențați de starea lor de desconsiderare, de dizgrație la adresa noastră… Pentru că decizia de clasare vine în anul botniței… Măcar pentru asta și trebuie să ne smulgem măștile lui „1984” (nu și pe cele sanitare, desigur), înainte de a deveni un căpăstru colectiv al neexprimării, al lipsei de revoltă, al inexistenței unui minim murmur sau măcar al unui palid semn de viață socială, etică, morală…
Cezar Adonis Mihalache –Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu