Doua poezii de Mircea Dorin Istrate

                     CONVIEȚUIRE

Nu virusul pandemic ne-o omorî pe noi,

Ci frica ce-o lățește și care intră-n  voi,

Că el, nimicul cela, ce ochiul nu mi-l vede

Îmi poate fi oriunde, pe unde nici n-ai crede.

Apoi, intrat în tine te macină, te roade,

Te stoarce de putere, visezi doar eșafoade,

Te fierbe ca-n cazanul de smoală din cel iad

Și-așa de azi pe mâine, puterile îți scad.

Poți tu să fii oricine în lumea asta mare,

Cu cel nimic n-ai șanse, el poa’ să te doboare

Și râde-apoi de tine cum el te-a nimicit,

Iar tu ce-i fost mărire, te-ai dus în veșnicit.

Venim de nu știu unde și tot acol’ ne-ntoarcem,

Aici, pe astă lume, ucenicii ne facem,

Nu știm de Raiul cela promis, i-adevărat,

Dar de-i o amăgeală, ar fi mare păcat.

Așa că fiți pe pace, de el n-o să scăpăm

Și încă ani ’nainte noi vamă o să-i dăm,

Să ne-nvățăm cu dânsul de-acuma să trăim,

Că el când vrea ne stinge lumina și murim.

28.07.2020

     

                             TRECUT-A VREMEA

Curcubee de lumină joacă-n frunze tremurate

În mirifica pădure de la margine de sat,

Loc de taină care naşte pentru suflete curate

Vii poveşti cu Cosânzene şi cu-n făt de împărat.

Mai apoi, când ani trecură, înfrăţiţi copii de-o seamă

Păstorem în primăvară vre-un ciopor de mieluşei,

Pe cărări de noi ştiute, ne-adânceam pe-acol’ cu temă

Căutând cuibar de păsări, lăcrămioare, ghiocei.

Vara-n cald, cea  mură coaptă dintr-un tainic luminiş

Ne plătea căutătura îndulcindu-ne pe toţi,

Iar la margini, mai pe lături, căprioare pe furiş

Ne priveau cu mare spaimă, de ziceai că suntem hoţi.

Toamna, către zmeurişuri ne făceam de-acum cărare 

Îmbiaţi de-a lor miresme şi de finul cimbrişor,

Fetelor mai sperioase noi curaj, c-o sărutare

Le dădeam să n-aibă teamă a lor suflet simţitor.

                                    *

Azi, pădurea iar mă  cheamă şi mă-mbie cu de toate,

Dară n-am,  că n-am cu cine să-i mai bat a sa cărare,               

Înierbatu-s-a de- o vreme şi-s tăcute-a sale şoapte

Pentru sufletu-mi ce-acuma, ce-a simţire n-o mai are. 

Doar în minte-mi cea pădurea o păstrez ca amintire

Şi cu ea de-aici m-oi duce cum a fost atunci , demult,

Când a vârstei tinerime cu iubire şi trăire

Era toată dor, visare, vii speranţe şi tumult.

Toate-n lume au o vârstă, toate-s puse-n locul lor,

Amintirea doar le-adună într-o ţandără de gând,

Stau acolo tăinuite şi trăieşti cu dumnealor

Sărutându-le în taină, mângâindu-le pe rând. 

                         29.o7. 2020