După Tratatul de pace de la Trianon, din 4 iunie 1921, la 26 iulie a fost semnat tratatul separat cu Ungaria. Ţara care tindea să fie imperiu, pierdea aproximativ trei sferturi din populaţie şi teritoriu.
Se înţelege că trauma avea să se răsfrângă asupra urmaşilor celor care pierduseră războiul. Revanşa, după 20 de ani de la terminarea primului război mondial, avea să fie soldată cu un eşec care, la rândul lui, avea să amplifice sentimentul de frustrare a maghiarilor de pretutindeni.
Poate mai acut a maghiarilor dinafara graniţelor Ungariei, aşa cum au fost trasate după cel de-al doilea război mondial.
În tot acest timp, cu excepţia anilor dintre 1940-1945 românii au triumfat, făcându-şi în jurul conceptului de “România Mare” un adevărat cult. Că România a continuat să fie “mare” de-a lungul unui secol rămâne de analizat.
Că România, în noul context euro-atlantic a secolului 21, este “mare” rămâne, de asemenea, de discutat. Pe de altă parte, că Ungaria este o ţară mică nu poate fi contestat. Mică, dar cu mari ambiţii, Ungaria lui Viktor Orban este un posibil model pentru o anumită parte a politicienilor români.
După 1990 Ungaria a fost mereu cu un pas în faţa României. Grupul de la Vişegrad – Ungaria – Cehia- Polonia – a reuşit performanţa de a integra aceste ţări în NATO şi UE, dar şi în Spaţiul Schengen, cu ani buni înaintea României. Eliminarea vizelor pentru Canada şi SUA, de asemenea sunt realizări diplomatice pe care România nu a reuşit să le ofere cetăţenilor săi.
Cu toate acestea, o parte din clasa politică românească se arată mai cu moţ decât le-ar da dreptul realitatea comparată cu vecina de la vest.
În acelaşi timp, o altă parte a clasei politice, ba chiar partide întregi, au extras capital electoral din trecutul istoric comun al românilor şi ungurilor. Vatra Românească, PUNR, PRM, în bună parte şi PSD, s-au înfruptat electoral din relaţiile tensionate dintre cele două naţionalităţi aflate în competiţie culturală în acelaşi teritoriu.
Mai continuă competiţia culturală dintre românii şi ungurii din Transilvania? În ce formă? După ce criterii se judecă, se măsoară, competiţia dintre naţionalităţile din Transilvania?
În primul rând după rezultatele de la alegeri, în judeţele şi localităţile cu populaţie mixtă. În al doilea rând – şi asta este foarte important – după calitatea şi consistenţa evenimentelor şi acţiunilor culturale. Contează, din perspectivă istorică, pe termen lung, calitatea şi ponderea scriitorilor, artiştilor, intelectualilor în general, aparţinând uneia sau alteia dintre naţionalităţile conlocuitoare.
Contează, tot din perspectivă istorică, modul de capitalizare a companiilor, aflate şi ele în competiţie, structura instituţiilor de cultură, a învăţământului, şi acestea privite din perspectivă naţională. La o sută de ani de la semnarea Tratatului naţiunilor învingătoare cu Ungaria învinsă, Transilvania continuă să fie o rană deschisă, zgândărită în funcţie de interesele politice de moment. Dintre formaţiunile actuale USR PLUS pare să fie mai interesată de probleme de ordin naţional pe relaţia cu Ungaria.
Curios este că o formaţiune ca AUR nu merge pe linia deschisă de Funar şi Vadim. PSD mizează mai mult pe un mesaj subliminal, extrăgând capital electoral mai mult la modul subversiv, înjurând pe şoptite ungurii. PNL continuă să fie evaziv, mai degrabă făcând gafe în relaţiile cu unguri şi UDMR decât încercând să construiască o relaţie profundă, pe termen lung, bazată pe principii. Cum se poziţionează UDMR în problema relaţiilor cu românii? Greu de spus. După 30 de ani de democraţie, UDMR continuă să se închidă în sine, ca un arici atacat din toate părţile, fără să ştie în cine poate avea încredere şi în cine nu poate poate avea încredere. Puse una peste alta, şi după o sută de ani, Tratatul separat cu Ungaria din 26 iulie 1921 continuă să fie o rană nevindecată.
Autor: Dumitru Păcuraru
Sursa: Informaţia zilei Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu