Interesant neamul acesta a lui Itoafă! Numeros, inteligent, care nu a făcut şi nu face umbră pământului! Uite ce spune Adrian George Itoafă în preambulul cărţii de 100 de pagini, Editura „Sfântul Ierarh Nicolae” Brăila: „Am căutat să imprim idei, scrise într-o manieră care mă defineşte, spre a răspunde diferitelor întrebări, necesare, relatând diverse tematici pe parcursul acestora, delectând cititorul prin conţinut. Astfel, ideile aşezate la locul lor, destul de comprimate, aduc profunzime, înţelegere, plăcere, bucurie, dar şi drame. Parcurgând această carte, vei fi pătruns de viziuni prin descriere liberă a doleanţelor mele”.
Şi chiar aşa este! Cele peste 40 de povestiri sunt bine structurate, fiecare cuvânt îşi are locul lui bine stabilit de autor, fiindcă cuvintele pentru Adrian George Itoafă sunt cele care ne-au: „...creat, deoarece ele erau înaintea naşterii noastre şi din conţinutul lor, al exprimării de frumos, am apărut ca o continuare”.
Tematica poveştilor este diversă, vastă, lasă loc interpretărilor. Stările date de personaje şi acţiunile lor produc bucurie sau tristeţe, uneori hilaritate, alteori furie şi dezamăgire, pentru că: „Tribul Itoafă e un şir de cuvinte, neînţelese, căci ei nu se înţeleg reuniţi, conferă spaţiului diverse trăiri. În spaţiul Pontic, nu ne vedem, ne simţim după mirosul porilor, nedectat de alte fiinţe”.
În prima povestire „Itoafă cuvântă” autorul descrie familia, realizează un interesant arbore genealogic, o diagramă, care înfățișează generațiile de Itoafă, cine au fost strămoșii lor și cum sunteți înrudiți cu ei: „Străbunicii Iosif era evreu şi Carolina, nemţoaică, stabiliţi pe meleaguri dobrogene în timpul primului război mondial. Apoi, bunicul Constantin o întâlneşte pe Anica, o fată de prin partea locului, brunetă cum ne stă bine nouă, urmaşilor. Bunicul era singurul din familie care lucra, fiind căruţaş. Copii lor, Nuţa, Gelu, Milica, Anghel, Lidia, Fane Ion, Mioara, Vasile şi Rădiţa(...) ne strîngeam cu toţii, în fiecare duminică, la un pahar de vorbe şi parcă neajunsurile dispăreau, rămîneam uitaţi, plăcut surprinşi de fiecare depănare a povestirilor, iar noi, copiii, tare îl mai supăram pe bunicul cu năzdrăvăniile noastre”.
Citind una după alta poveştile lui Itoafă, aflăm de personaje precum Itoafă Ştefan, zis şi Fane boxerul „fost campion naţional la box, un îndrăgit al vremurilor, rămânând în amintirea neamului şi al celor care l-au cunoscut sau auzit de el”; Itoafă Nelu, bancherul; bătrânul neputincios; eruditul; fariseii; semidocţii; bişniţarii; Penelopa, şoferiţa; mafiotul; Gândăcica; o seamă de personaje pestriţe ca şi societatea în care trăim.
Adrian George Itoafă face o introspecție în spațiul evolutiv, acceptând renașterea și sensul vieții. Încercările zadarnice de a răspunde întrebărilor firești despre spațiu-timp îl determină să călătorească la limita imposibilului spre aflare, acesta descoperind un nou sens, născând de fiecare dată o altă întrebare. În cele din urmă, viața își continuă cursul, indiferent de căutările și așteptările noastre. Cum spunea Ralph Waldo Emerson, „adevărul nu este proprietatea unei singure persoane, ci comoara întregii omeniri”, scrierile lui Itoafă decurgând într-un firesc imaginat doar de el şi ai lui.
În majoritatea poveştilor, nuvelelor lui găsim metaforă pură, idei filosofice, axiome sau principii universal valabile. Exemplific: „Constat că fericirea e doar distanţa dată de noi şi trebuie să ne trăim viaţa aşa cum noi o vrem, nu cum o dictează alţii” („Internat în mine”); „Pacea mea era suferinţa umană. E firesc să nu-şi amintească nimeni de un trup inert, descompus, cum firesc îmi e mie să continui să rezonez în sferele voastre” („Forme”); „Mintea mă conjugă la verbul eu sunt. Sunt universul stelelor mele, milioane de atomi funcţionali, devenind o entitate vizibilă a vizionarilor” („Autodepăşire”); „Multe baloane înălţate deasupra gâturilor sufocate de emoţii, mă copleşesc. Capete goale, cum trupuri părăsite de suflet. Încerc să inspir creaţie şi constat simplitate. Cum or trăi oamenii ăştia?” („Hegelianism pur la îndemână); „Ne vor lipsi unii altora, aducând omagii pline de regrete. Iubeşte azi, mâine nu se ştie! 1. Omul contemporan este egoist, se iubeşte pe sine sau nici măcar. 2. Iubirea este oferită când suntem în suferinţă, devenim empatici şi căutăm sprijin. Aşadar, noi nu iubim într-un mod firesc, doar din necesitate, din interes. Mai există iubire adevărată?” („Dăruieşte şi primeşte”); „Taci dracu, poet nebun, te transpui şi creezi opere din nimicuri, răstălmăceşti realitatea cuprinsă-n sacoşa de rafie, apărută din neant, până închizi subiectul într-o închisoare plăcută, aflată la suflet, lângă coaste, inima te acompaniază. Sunt nebun, delegat al iubirii.” („Sunt nebun, delegat al iubirii); „În universul meu, singurele stele strălucitoare într-un negru profund sunt soţia şi copiii” („Universul meu”); „În noi se ascunde adevărul, sorgintea universului de-a lungul vremurilor apuse, ca purtători ai ADN-ului. Putem măsura timpul până la noi, dar nu putem cunoaşte sfârşitul” („Stări”); „Filosofia este o ştiinţă a neştiinţei, cum de altfel lumea este o existenţă şi nu închipuire. Singura cale a veşniciei tale este creaţia spre Divinitate. Lasă ceva în urma ta, să nu rămâi un uitat”.
Sunt convins că Adrian George Itoafă nu va fi „un uitat”, cel puţin prin prisma acestei cărţi care va avea un impact pozitiv asupra cititorilor prin ideile propagate în povestioarele lui, prin uşurinţa şi harul cu care scrie, prin sentimentele de toate genurile, pur umane, care rezultă din lecturarea cărţii. Felicitări.
Gelu Dragoş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu