În copilărie am fost fascinată de ceasuri, mă atrăgeau ca un magnet. Mici, mari, ceasuri cu cuc sau cu pendulă agăţate de perete sau de încheietura mâinii mi se păreau fantastice. Cel mai mult însă îmi plăcea ceasul tatii, ceasul lui de buzunar. Seara când venea acasă îl rugam să mă lase să ascult cum ticăie: Tic-tac, tic-tac. La urechea mea, mintea mea se petreceau lucruri fabuloase. Pentru mine era o muzică minunată, era ca o mică simfonie. Uneori aveam impresia că îmi şopteşte poveşti, poveşti despre lumi, epoci necunoscute, timpuri străvechi…
Mă tot întrebam: Oare cum ştiau ele mereu ora exactă și mai ales, la ce ne folosea? Câte perechi de ochi le-au privit? Câte degete nerăbdătoare le-au răsucit în așteptare?
Deseori mă opream în fața vitrinei prăfuite a singurului ceasornicar din oraș. Era o vitrină mică plină cu ceasuri vechi înțepenite între pânzele de păianjen.
Într-o zi ușa s-a deschis și în uşă a apărut un domn în vârstă cu barbă albă, cu o cămașă albastră cu mânecile suflecate şi m-a poftit să intru. Am fost foarte surprinsă. Nu mă aşteptam.Mi-am pregătit palmele să-mi apăr urechile de zgomotul infernal pe care mă așteptam să-l aud înauntru, dar, surpriză! În atelierul ceasornicarului era o liniște desăvârşită. Zeci de ceasuri așteptau cuminți pe perete, pe masa de lucru, nerăbdătoare să-și înceapă numărătoarea secundelor. "Ați vrut să opriți timpul?" L-am întrebat eu zâmbind. "Nu, am vrut doar să nu-l mai aud cum trece!"
DOINA PANĂ CHIRA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu