Un text dureros

 

                                                                                               de Gheorghe PÂRJA

Trăim vremuri imprevizibile. Se forțează un anume gen de schimbare, care nu este, întotdeauna, pe măsura alcătuirii noastre. Suntem somați cu decizii care nu știm de unde vin. Și dacă știm, nu ni se confirmă. Pandemia asta s-a lăsat cu moarte, derută, prudență, cu frică. S-a făcut comerț cu lașitatea. Așa, noi, cei mulți, am fost descurajați, am devenit întrebători. Pe acest fond, se întâmplă ciudățenii. Din zona politică țâșnesc arteziene cu apă tulbure. Este lovită cultura cu barosul, dar și cu indiferența. Mă siderează recenta marginalizare a revistei „Familia” de la Oradea, în care a debutat Mihai Eminescu. Printr-o mișcare politică de neiertat i s-a știrbit demnitatea. Zău, ce rău v-a făcut regina presei literare românești? Dar Mihai Eminescu?
Deși oameni de cultură români au semnalat greșeala făcută, totul a fost zadarnic. A dispărut instituția recunoștinței față de valorile naționale. Și parcă nu a fost destul, unul dintre stâlpii criticii literare române, care și-a legat numele de celebra revistă mai bine de o jumătate de veac, a fost umilit. Este vorba despre criticul literar, poetul Gheorghe Grigurcu. Care în ultimele două decenii a fost liderul Festivalului de Poezie de la Sighetul Marmației și al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești. Ne leagă o prețuire reciprocă. În numărul dublu al revistei „România literară”, 27-28, din iunie, criticul Gheorghe Grigurcu publică un text dureros. Poartă titlul „O surprinzătoare dezamăgire”.
Din respect pentru distinsul om de cultură reproduc textul Domniei Sale. Fiecare să judece singur. „Să ne ima­ginăm că la intrarea unei instituții se află un grup numeros de tineri și, alături de ei, un om în vârstă, care a contribuit la înființarea instituției în cauză. Ei bine, portarul dă prioritate tinerilor, zece, douăzeci intră înaintea vârstnicului, căruia îi vine rândul printre ultimii. Instituția e, din nefericire, revista FAMILIA, iar vârstnicul e subsemnatul (Gheorghe Grigurcu – n.n.). Din cei 156 de ani câți are acum venerabilul periodic orădean, numele meu e legat de acesta pe un răstimp de 56 de ani. Înregistrează, de bine-de rău, supraviețuirea cea mai îndelungată dintre toate în postbelic. Cutez a-mi asuma drept titlu de mândrie faptul de-a fi slujit cea mai veche publicație din țară, alături de „Convorbiri literare”. Dar un cu totul surprinzător, penibil act administrativ local a schimbat dintr-o dată lucrurile. Revista a fost destructurată, redactorii și câțiva colaboratori statornici ai săi s-au văzut neluați în seamă, umiliți, ori de-a dreptul dați la o parte. Noul diriguitor al Familiei, Mircea Pricăjan (mărturisesc că nu i-am reținut nici chipul fizic, nici cel literar) a găsit oportun a deschide larg ușa unor nume noi.
Evident, n-aș putea avea nimic împotriva stimulării unor mai tinere condeie, dar într-un atare context de impolitețe și injustiție mă tem că viața literară nu primește un impuls pozitiv. Înnoirea bruscă, brutală care s-a produs nu cred că e calea cea mai indicată a unui progres. Rupturi dureroase au apărut în textura auctorială a Familiei. N-ar fi fost mai nimerit pentru acest aflux inopinat al schimbărilor să ia ființă o altă revistă? Împlinind recent subsemnatul o anume vârstă, un familist și el cu o condiție istorică în existența publicației orădene pe care a condus-o trei decenii, a intenționat să publice un text adecvat. Nu i s-a permis. Revista are preocupări mai importante, se pare că a găsit de cuviință a se rosti novicele director. Am rămas uimit. Până acolo am ajuns? Ultimul lucru la care m-aș fi putut aștepta era cel de a fi tratat la Familia în acest mod discreționar. Nu știu să-l fi stânjenit cu ceva pe actualul plasat în fruntea Familiei, decât cu propria existență. Interzis unei recunoașteri aniversare, publicat într-o ordine aleatorie, chiar spre coada revistei, reflectez cu un trist amuzament la o analogie. Cea cu oamenii ajunși la o anume vârstă, sacrificați odinioară de către triburile primitive din Africa. Urcați în copaci și scuturați aidoma unor roade putrede. Mi-am dat seama că dezamăgirea mea nu e singulară, mai mulți exponenți de până mai ieri ai Familiei împărtășindu-mi simțăminte similare. Date fiind toate acestea, mă văd nevoit, după mai bine de o jumătate de veac, a-mi întrerupe colaborarea la revista pe care o socoteam de suflet.” Semnează Gheorghe Grigurcu.
Pe marginea acestui text, dureros pentru destinul unei valori a literaturii române, se pot scrie multe considerații. Nu credeam că noii numiți, la conducerea celebrei reviste, nu știu ce înseamnă instituția recunoștinței. Îm­părtășesc dezamăgirea distinsului scriitor, Gheorghe Grigurcu. E greu să pui spinii să învețe matematică. Cu trandafirii este altceva.