Până la urmă cel mai mare hoţ este statul

 

Criza scumpirilor, singura adevărată, scoate la iveală adevăruri care ar fi fost greu de demonstrat în condiţii normale. Prima manipulare: accizele. Un procent semnificativ din preţul energiei, din preţul combustibilului, îl constituie accizele.

Statul îşi ia partea leului şi din ultimul biscuit, din apa plată, din bere, din pâine, din pătrunjelul vândut la piaţă, din meditaţiile profesorilor, din drepturile de autor ale artiştilor profesionişti, al scriitorilor, ziariştilor, artiştilor plastici, dar mai nou şi din puţinul zilierilor, a angajaţilor part-time.

Accciza pentru pălincă merge tot în buzunarul statului. Din ţigările pe care le fumează săracul şi bogatul o parte semnificativă intră în buzunarul statului.

Acel impozit de 1% pentru jocurile de noroc, recent majorat la 40%, se scurge tot în sacul fără fund al statului.

Din tot şi din toate, din veniturile mici şi mari, un procent merge în buzunarul statului din care se hrănesc mulţimea de instituţii, cu mii de angajaţi, unii truditori, alţii trântori, care împing înainte uriaşa, greoaia maşinărie a statului.

Aparent există o criză complexă a societăţii actuale. În realitate există o criză de sistem. Un sistem ruginit, poate valabil pentru omul de acum o sută de ani, nu însă şi pentru omul secolului 21.

Gândită ca una dintre cele mai bune variante ale democraţiei de tip liberal, actuala organizare socio-profesională, politico-economică, nu mai corespunde noilor exigenţe ale ultimelor două generaţii. Nici măcar cea de-a treia generaţie post-comunistă aflată în pragul pensionării sau recent pensionate, nu se mai regăseşte în proiecţiile de viitor încropite de partidele politice şi de guvernele actuale, de stânga sau de dreapta.

Omul, individul, deopotrivă muncitorul şi zilierul, tehnicianul şi intelectualul, militarul şi personalul juridic, angajatul de la privat şi de la stat, nu se mai regăsesc ca entităţii de sine stătătoare în proiectele de viitor ale statului român.

Nu societatea în ansamblul ei este în criză. Există o criză de sistem, o criză care vine de sus în jos, nu de jos, de la bază înspre pătura superpusă.

S-a ajuns atât de jos încât nu mai este valabil nici proverbul cu peştele care se împute de la cap. Peştele, marele peşte social-politic, deja se împute de la mijloc. Adică de la clasa de mijloc.

„Orânduirea”, neocapitalismul încuscrit cu neocomunismul, părinţii corupţiei, au lovit în cea mai dinamică, în cea mai activă, în cea mai progresistă clasă socială, în motorul care, după caz, trage sau împinge înainte societatea.

Există o criză a sistemelor politice din întreaga lume, o criză a repartizării profitului, a distribuirii egale a efortului financiar pentru susţinerea unor construcţii statale prost întocmite în majoritatea ţărilor europene.

Criza a afectat atât ţările democratice, care respectă principiile economiei de piaţă, cât şi ţările cu un regim de sorginte neocomunistă, precum Rusia şi China.

Nu ciocnirea civilizaţiilor, nu nevoile financiare, nu lipsa resurselor, spaţiul vital, foametea şi sărăcia, ci un disconfort, o insatisfacţie, un orgoliu politico-militar, au provocat criza ruso-ucraineană, au declanşat un război la limita dintre NATO şi Federaţia Rusă, moştenitoarea spirituală a Tratatului de la Varşovia. Nu se cionesc civilizaţiile, aşa cum se credea în urmă cu o jumătate de secol, ci se confruntă ideologiile, rămăşiţele blocurilor militare.

România nu încearcă să se strecoare printre picioarele marilor puteri, aşa cum făcea înainte vreme, ci s-a aliniat fără rezerve de una dintre părţi, NATO şi UE.

În acelaşi timp Ungaria, o ţară relativ mică, trebuie înţeleasă atunci când încearcă să joace în ambele tabere. Are nevoie de gazul rusesc, dar şi de valorile democratice ale Occidentului.

Dar indiferent de opţiunea politică de moment, supusă conjuncturilor, statul, în forma în care se prezintă la începutul secolului 21, este total dependent de dările pe care le percepe de la agenţii economici, de la cel mai amărât cetăţean de rând. Că recurge la procedee specifice unui hoţ de rând, este o problemă de morală, de etică.

 

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informația zilei Maramureș