joi, 29 septembrie 2022

Kremlinistul scelerat este-un politruc ratat

 

 Când vorbim despre (Ras)Putin (dementul fără capul călugărului semianalfabet, care – în preajma primului război mondial – învârtea pe degetele lui slinoase familia imperială și mărimile timpului), despre Federația Rusă și războiul ei de cotropire a Ucrainei, trebuie să avem în vedere două mari chestiuni, distincte în timp și perfect înlănțuite după declanșarea invaziei: (1) Pregătirea planului de atac și (2) Consecințele acestui război pentru întrega lume postbelică, respectiv profiturile pe care le vor încasa țările implicate (direct sau indirect), după încheierea păcii oficiale, căci va trece foarte mult timp până la uitarea rănilor provocate de absurda încleștare.

            1)Înclin să cred că rușii belicoși au lucrat la mârșavul plan de cotropire încă din 2014, adică de la lesnicioasa ocupare a Peninsulei Crimeea, fără urmă de împotrivire din partea armatei ucrainene și fără proteste diplomatice din partea Uniunii Europene (UE), americanilor sau a altor state cu pretenții democratice. De ce n-au ripostat ucrainenii la ocuparea peninsulei de către armata muscălească? Pentru că, în urmă cu opt ani, armata ucraineană nu era nici instruită și nici dotată corespunzător cu tehnică de luptă, în principal americană; apoi pentru faptul că ucrainenii nu numai că n-au fost încurajați de aliații lor apuseni (blocul militar NATO) să lupte împotriva cotropitorilor, ci, taman ca în anul 1938, când anglo-francezii au sacrificat Cehoslovacia, în speranța că orgoliul expansionist al lui Hitler va fi satisfăcut și războiul evitat, chiar au fost sfătuiți de anglo-americani (posibil și de alți „binevoitori”) ca, pe moment, să închidă ochii la nerușinatul rapt teritorial.

            Dar acuma, după consumarea acelor evenimente dubioase și după declanșarea războiului de către haramurile putiniste (în limbajul lor eufemistico-propagandistic, pustiitorul război din Ucraina, început pe 24 februarie, este o necesară „operațiune militară specială”, care are ca scop „democratic” atât denazificarea Ucrainei, cât și protejarea rușilor din Donbas de abuzurile autorităților, adică exact motivul invocat de Hitler pentru nemții din țările vecine, în faza premergătoare celui de-al doilea război mondial), astăzi, deci, nu putem să nu ne întrebăm dacă anglo-americanii urmăreau într-adevăr să salveze pacea aparentă prin această cedare-capcană, sau – dimpotrivă – scopul lor perfid și subtil (prin jocuri diplomatice și, mai ales, prin cele ale serviciilor secrete) era de fapt acela să tragă de timp, așa încât să-i înfurie pe kremliniști (și nu numai) cu drastica restrângere a drepturilor tuturor minorităților din Ucraina, iar ei să-i instruiască pe militarii ucraineni în toată această perioadă.

            Altfel spus, să construiască o apreciabilă armată modernă (mereu susținută de elanul național, în bună măsură ultranaționalist), care, alimentată neîncetat de NATO cu tehnică superioară de luptă și cu toate cele necesare traiului militar și civil, să poată face față agresorilor demoralizați, ba chiar să le administreze lovituri nimicitoare, totul întru atingerea celor două obiective majore: slăbirea economico-financiară a Uniunii prin criza energetică, dorită de anglo-americani și provocată de sculele acestora cu circa un an mai înainte de pandemiadă (vezi creșterea dolarului în raport cu euro, iar mai nou avariile magistralei Nord Stream, despre care unii spun că ar fi mâna rușilor, alții că mâna lungă a americanilor), respectiv culcarea la pământ a Federației Ruse, ba chiar fărâmițarea ei în mai multe state fără orgolii de superputeri, prin marile pierderi (umane și materiale) înregistrate în cele peste șapte luni de război (cică mai mari decât cele avute de sovietici în tot războiul de câțiva ani împotriva afganilor), prin duritatea și diversitatea sancțiunilor impuse putiniștilor de UE, anglo-americani și aliații acestora (Japonia, Canada, Australia, Noua Zeelandă etc.), prin mulțimea protestelor interne și fuga rușilor în străinătate (prin Finlanda, Turcia, Georgia, Mongolia) cu sutele de mii, îndeosebi după decretarea mobilizării parțiale, între aceștia fiind zeci de mii de specialiști, nu în ultimul rând prin distanțarea de Rusia și de politica ei ticăloasă a celor mai de seamă „amici” (China, India, Kazahstan, chiar Iran), de partea kremliniștilor și a referendumurilor lor contrafăcute din Donețk, Lugansk, Herson și Zaporojie pentru alipirea acestora la Rusia (ultima găselniță prin care speră să rămână în grațiile rușilor spălați pe creier) mai rămânând țărișoare precum Ungaria, Siria și Venezuela.

            Ce mă îndreptățește să afirm că Statele Unite urmăresc slăbirea UE? Păi chiar afirmația făcută, în urmă cu ceva timp, de politologul american George Friedman (născut după al doilea război mondial la Budapesta), cum că SUA trebuie să rupă cu orice preț legătura dintre Germania și Rusia, deoarece acest binom constituie cel mai periculos adversar pentru interesele americane prezente și viitoare...

            Și iată că anglo-americanii (în opinia strategilor ruși, englezii sunt „capul” acestui redutabil tandem) au reușit prin câteva lovituri bine țintite în întreaga lume, îndeosebi în Europa (criză energetică, pandemiadă, război, criză alimentară), să împingă Germania și Rusia în tabere adverse (nemții zilelor noastre furnizează armament ucrainenilor și susțin absolut toate sancțiunile prin care UE și comunitatea internațională lovesc în putiniști), să pună bețe-n roatele economiei germane, implicit în economia UE, și să demanteleze întreaga economie rusească, în primul rând industria de înarmare (dependentă de semiconductorii americani și japonezi), în pofida imenselor rezerve de petrol și gaze ale rușilor, transformate de decenii într-o extrem de agresivă armă politică, astfel confirmându-se din plin actualitatea spusei antice Divide et impera – Dezbină și stăpânește.

            Nu-i mai puțin adevărat că nici rușii nu s-au pregătit temeinic pentru războiul pe care-l moșeau de mai mulți ani, întrucât nu s-au sinchisit de contralovitura anglo-americană (armata ucraineană instruită și înzestrată de ei), ci continuau să se considere o superputere militară și să creadă că ucrainenii vor face pe ei de frică atunci când vor vedea umbrele Armatei Roșii și lungul cârnat al tancurilor și blindatelor, cele mai multe dintre ele fabricate în urmă cu 5-6 decenii. Iată de ce, demonstrațiile de forță ale rușilor (cu bombardamente la plesneală, uciderea civililor, furturi și nenumărate abuzuri), care sperau că va fi un război-fulger,  nu i-au paralizat de teamă pe ucraineni, ci – din contră – mai abitir s-au mobilizat la luptă împotriva invadatorilor, chiar dacă, din când în când, vrednic-nevrednicul urmaș al lui Petru și Stalin amenință omenirea cu rachetele nucleare.

            2)În ceea ce privește chestiunea postbelică și profiturile încasate de părțile implicate în conflict, prin comparație cu primul și al doilea război mondial nu-i greu de dedus  că (a) marele pierzător va fi Rusia (cum spuneam, din hoitul ei s-ar putea să apară mai multe state, taman ca după dispariția Uniunii Sovietice și a Iugoslaviei) și că (b) marele câștigător va fi binomul anglo-american. Îndeosebi Statele Unite se vor întări pe toate planurile (economic, financiar, militar), chiar și social, cu miile de ruși care acuma fug mâncând pământul de teama mobilizării, în vreme ce autoritățile le flutură pe dinaintea ochilor posibilitatea de-a dobândi cu ușurință cetățenia americană.

            Vasăzică, exact ca după al doilea război mondial, Statele Unite (neesențial deranjate de crize și fără să fie măcar atinse de război) pot redeveni cel mai mare exportator de capital al planetei, căci – prin uriașul sprijin acordat Ucrainei pe întreaga durată a războiului – sunt îndreptățite să ia partea leului în amplul și costisitorul proces de reconstrucție a țării.

            Nu în ultimul rând, americanii au convins cam toate statele lumii, mai ales cele care înainte de conflict cumpărau tehnică de luptă de la ruși (India în primul rând), că multe dintre armele acestora sunt uzate fizic și moral, iar industria lor de înarmare este dependentă de componentele electronice furnizate de alții. Motive mai mult decât suficiente ca foștii parteneri de afaceri ai rușilor să devină clienții americanilor și ca profiturile acestora să cunoască o creștere exponențială.

 

            Sighetu Marmației,                                                          George  PETROVAI

                29 sept. 2022

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu