Poeziile Mihaelei C.D. merită iubirea fiecărui anotimp. Sunt ca un of de marmură ce-l cântă marea, iar gândurile ei îndrăgostite, poteci temerare, îți alină inima cu-al său parfum cu miros de infinit.
Ascultă vibrația sufletului ce-l ține în
palmă, ca pe o stea și piaptănă iubirea cu puii de lumină născuți din pasărea
cuvintelor florate.
Peste timp și peste zare s-a apropiat de
poezie, ca de-o floare rară, cu miros de fericire. Când Luna-și cheamă stelele
acasă, poeta cu ritmuri calde și divine, dansează cu razele speranței călătoare,
îi face Soarelui cu ochiul și-l cheamă lângă mal, să îmbrace Universul în
costum de carnaval.
Frumoșii nebuni din casa lumii vor să
prindă vântul schimbării, iar poeta Mihaela C.D., mai trage din când în când,
de pe fața lumii, masca dată cu fard.
Pe cărările vieții, poeta vrea ca versul
să ne fie alinare, cu tot albastrul care ne cuprinde, iar de la casa de nebuni se-nalță
pe umerii cerului, s-aprindă lacrima unei stele, pentru păpușarii care trag
sforile timpului.
Trecută prin armonii trucate, poeta ne
roagă să oprim Pământul pentru a coborâ în interiorul ei, să vadă la ce fântână
a viitorului se va opri să-și adape sufletul.
Dialogul peste ocean se face pe puntea
cuvintelor cu aripi nevăzute, ce țin cumpăna luminii în poala veșniciei.
Dorul de casă și distanța fac destinul
să fie presărat și inundat cu lacrimi, suferință și suspin, ca două surori de
iluzii, ce-așteaptă copiii uitării, pe o margine de infinit.
Visul poetei este ca farmecul iubirii să
urce noaptea pe cer, ca un secret nevăzut, ascuns în cutia cu bijuterii a
gândului.
Îi dorim cât mai multe popasuri la
fântâna poeziei pentru înălțarea spirituală, până la starea de beatitudine și
dumnezeire.
ȘTEFAN
DIMA-ZĂRNEȘTI,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu