Pe frontul ucrainean, lucrurile merg „conform planului dinainte stabilit” (aceasta era o formulă consacrată în comunicatele sovietice care relatau aterizarea misiunilor spațiale pe aerodromul de la Baikonur). Rusia se războiește cu frâna de mână trasă așteptând ca adversarul real, Occidentul colectiv, fie să îi ofere un „pod aurit” (Goldene Brücke) pe care să iasă din conflict către o nouă arhitectură de securitate în vecinătatea sa apuseană, fie să intre în mod oficial în luptă asumându-și riscul unei confruntări directe cu arma nucleară ca ultim recurs.
În concursul cu liderul amintitului Occident, SUA,
căruia UE i s-a supus fie dintr-o șiretenie păguboasă (a crezut că poate
administra raporturile internaționale în favoarea sa alimentând zâzania între
ruși și americani), fie de frică (i-a fost mai frică să rămână fără umbrela
nucleară decât fără conducta de gaz), fie din prostie (a ignorat că rușii vor
reacționa dur la un moment dat față de jocul său la două capete și că
sancțiunile menite a-i ține la porțile Europei o vor lovi mai tare pe ea decât
pe ei), fie din trădare, fie din toate patru la un loc, Rusia are trei atuuri:
1. s-a împăcat cu pierderea statutului de superputere mondială și a privilegiilor
aferente acestuia, ceea ce mai urmărește fiind doar un loc la masa liderilor
lumii multipolare; 2. populația sa este capabilă să suporte bine răul sau, cel
puțin, să trăiască rău pe un termen mai lung decât americanii și vest-europenii
care, loviți de decadența bunăstării, suportă rău chiar și binele; 3.
aproximativ 90% din populația lumii, precum și majoritatea puterilor globale
emergente (inclusiv unii dintre protagoniștii UE), chiar dacă nu simpatizează
Rusia sau au unele interese divergente cu ea, simpatizează încă și mai puțin
SUA, cu unipolarismul său mesianic, ori, cel puțin, se tem de o lume în care
mecanismele asiguratorii pentru menținerea echilibrului puterilor este lipsit
de contribuția contraponderii ruse.
O Rusie slabă, am mai spus-o de multe ori și o
repet, este paradoxal mai periculoasă decât una puternică. Ursul flămând mușcă
mai rău decât ursul sătul; ursul nervos este mai agresiv decât ursul calm.
Fostele puteri relevante în ordinea globală sunt
frustrate și nervoase, căutând mereu revenirea, revanșa și revizuirea ordinii
subsecvente declinului lor. Ceea ce face Rusia azi, dar și Marea Britanie și
Germania.
Regatul Unit s-a mai calmat întrucât a fost acceptat
ca un fel de navă pilot și totodată remorcă a verilor americani, într-o
„relație specială cu aceștia”, și-a pansat orgoliile ca lider al
Commonwealth-ului și și-a mai dres economia, precum și coeziunea internă, prin
accesul la fondurile UE. Acum SUA are propriile sale probleme și nu mai poate
juca rolul colacului de salvare al britanicilor (nici măcar în chestiunea
nord-irlandeză, vitală pentru unitatea regatului, Washingtonul nu sprijină
politica Londrei), Commonwealth-ul scârțâie din multe încheieturi (mai cu seamă
după moartea reginei Elisabeta a II-a și urcarea pe tron a lui Carol al
III-lea), iar economia gâfâie după Brexit (cu adevărate atacuri de panică în
City-ul londonez). De aceea, ultimii chiriași de la Downing Street 10 vor
neapărat un război cu Rusia, cu China și, în general, cu toată lumea, evident
implicând SUA, Polonia, Țările Baltice, Australia și pe toți idioții utili
care, în numele unor valori de mult abandonate precum și cu prețul abandonării
lor formale, par dispuși să îi câștige Perfidului Albion, la ruleta rusească,
locul de concertmaistru în concertul națiunilor.
Germania, după ce și-a tras toate avantajele prin
trecerea sa temporară de la doctrina Europei germane la cea a Germaniei
europene, a revenit, odată cu demolarea Zidului de la Berlin, la proiectul
„imperiului prietenos”, succesor al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană,
și acum încearcă să scape de sub tutela „imperiului necesar” american,
senilizat și cu misiunea istorică epuizată, susținându-i războiul cu celălalt
rival strategic tradițional al său, Rusia. Berlinul încearcă să profite de
conjunctura războinică astfel creată pentru a se reînarma și a-și schimba
statutul de putere soft cu cel de putere hard.
Sistemul pax americana a oferit imperiilor perdante
(în termeni reali, iar nu în percepția simbolică) din cel de al Doilea Război
Mondial (și, fără îndoială, trebuie adăugată listei acestora Franța, precum și
ceilalți succesori ai vechilor imperii coloniale dizolvate prin lucrarea
convergentă a SUA și URSS) un context geopolitic în care să se bucure de
stabilitate și prosperitate, precum și de o influență relativ relevantă în
luarea deciziilor politice cu impact global. Emergența unor puteri asiatice (în
primul rând China, dar și India), precum și a unor jucători cu potențial
semnificativ la scară planetară din America de Sud și chiar Africa (precum
Brazilia, Mexicul și Africa de Sud), a pus unilateralismul american, deja
fragilizat după decenii de efort menit a menține capacitatea militară a SUA de
a acționa eficient ca „jandarm mondial”, în fața unor noi sfidări cărora nu mai
are cum le face față.
Pentru puterile continentale vest europene (așadar,
mai puțin insularul UK), declinul puterii americane a însemnat, pe de o parte,
ocazia de a-și relua autonomia strategică, iar pe de altă parte, impulsul de a
a-și promova ambițiile renăscute și a-și asigura viabilitatea autonomiei
reafirmate printr-o antantă cordială cu Rusia.
Într-un atare context, cea mai bună variantă aflată
la dispoziția SUA, pe lângă menținerea rolului conducător în alianța
euro-atlantică, era tot asocierea cu Rusia (așa cum a gândit-o Roosevelt în
lupta cu Germania nazistă), astfel încât să poată face față ascensiunii
puterilor globale emergente.
Socotind, probabil, că pentru a lupta cu principalul
rival strategic, China, este suficient să se bazeze pe alianțele din spațiul
indo-pacific (în primul rând AUKUS), Washingtonul a preferat să facă în așa fel
încât să împingă Europa germană, alias UE, în faliment, prin aruncarea ei
într-un nou război cu Rusia. Sesizând tot mai clarele intenții ale vechilor
aliați europeni, scăpați de amenințarea URSS, de a se rupe din legătura
strategică transatlantică (nu declaraseră oare și Angela Merkel și Emmanuel
Macron că SUA este o amenințare la adresa securității UE mai mare decât
Rusia?!) și a fonda un parteneriat strategic euro-rus în cadrul unei Eur-Asii
Mari, strategii unipolarismului american au calculat că adversitatea Rusiei
este preferabilă unui nou Pact Ribbentrop-Molotov, respectiv reapariției unui
bloc continental european de la Lisabona la Vladivostok, dacă nu ostil, cel
puțin, în competițe cu blocul transatlantic, redus la SUA și UK.
Pe undeva, acest calcul a coincis și cu cel al
protagoniștilor vest-europeni ai Europei germane. Faptul acestora de a fi urmat
politica rusofobă a neoconservatorilor americani, care au transformat Ucraina
într-un avanpost NATO pe frontul rusesc, front avansat până pe teritoriul
statelor slave post-sovietice și apt a rupe, în termeni reali, legăturile
strategice ale Rusiei cu slavii balcanici și cu mările calde (Mediterana),
anulându-i tradiționala poziție dominantă din Marea Neagră, se explică și prin
teama față de o antantă americano-rusă, eventual cu caracter anti-chinez, convenită
peste capul lor.
Nu este exclus ca la Berlin și Paris, ba chiar și la
Roma, să se fi conchis că Rusia, o fostă superputere, se simte nu foarte
confortabil în fața ascensiunii chineze, China fiind principala superputere
globală emergentă. Rusia pravoslavnică nu poate fi liniștită în prag de secol
al Asiei, văzându-și pântecul moale din Asia Centrală sub amenințarea ofensivei
noilor proiecte globaliste chineze, purtate pe un nou Drum al Mătăsii, și a
ambițiilor neo-otomane ale Turciei, exprimate chiar acolo prin imperialismul
cultural turcic. Iată de ce era foarte probabil ca Rusia să își dorească o
alianță cu fosta ei contrapondere strategică din timpul ordinii bipolare, SUA,
acum o superputere decadentă, împreună cu care să se așeze la masa negocierilor
cu Asia plurală pentru o nouă ordine post-americană, inevitabil multipolară,
dar nu garantat simetrică. Alianța fostelor superputeri ale secolului XX, ar fi
putut negocia cu succes, cu puterile asiatice emergente, un sistem care să
garanteze echilibrul puterilor într-o ordine mondială multipolară în care
securitatea să fie indivizibilă.
Incapabil să adopte reformele necesare pentru a
oferi UE șansa de a fi altceva decât un alt Reich german, respectiv șansa de a
fi, asemenea Chinei, o superputere emergentă soft, Occidentul european
colectiv, a preferat să zădărnicească apropierea americano-rusă, care ar fi
lăsat-o în afara marelui joc global, folosind Ucraina pe post de măr al
discordiei între SUA și Rusia. Fără a băga de seamă la propria-i sinucidere ori
plănunind o eventuală întoarcere a armelor la momentul potrivit, Europa
germană, respectiv Occidentul european colectiv, s-a subordonat
neoconservatorilor americani (ori a mimat subordonarea) pentru a aduce SUA și
Rusia în pragul unui război direct, posibil nuclear, așa încât o „Mare Europă”
întinsă de la Bering la Bering, unde UE să fie doar un spațiu de tranzit pentru
toate tensiunile sistemului, să nu se poată naște.
Pe fondul evoluțiilor globale, toți aceștia purtau,
de fapt, o bătălie de ariergardă. Ceea ce au obținut a fost doar împingerea
Rusiei spre Asia și spre Arctica, precum și facilitarea unui acord
sino-turco-iranian referitor la Asia Centrală, catalizând, în context,
desprinderea Arabiei Saudite de ambarasantul aliat american. Neputând avea o
alianță cu puterile atlantice, favorizată de afinitățile culturale obiective
(cu toate se revendică de la cultura europeană iudeo-creștină, elină și
romană), urmașii celei de a Treia Rome, întorc spatele Noului Ierusalim, își
redescoperă rădăcinile asiatice și calitatea de putere nordică, facilitând
astfel fondarea unei ordini mondiale post-americane, falimentul UE (ieșirea UE
din istorie), o sinteză culturală cu valențe geopolitice între spațiul
indo-extrem oriental și cel musulman, precum și un mecanism flexibil de reglaj
al concentrărilor de putere apt a garanta pacea între aliați cu antipatii
reciproce (China și India, Pakistanul și India, Turcia și Iranul, Arabia
Saudită și Turcia) prin menținerea echilibrului între ei.
Din actuala criză ucraineană Rusia va ieși cu
securitatea națională întărită (inclusiv, dar nu numai, prin recuperarea
Donbasului și Crimeii), dar și cu capacitatea de a fi în ofensivă strategică la
scară globală diminuată. În aceste condiții ea își va fi câștigat, totuși, un
loc influent și de necontestat la masa negocierilor viitoarei ordini globale.
Victoria sa strategică asupra fostului „imperiu necesar” american va consta
tocmai în faptul că va fi devenit „contraponderea necesară” într-un sistem
global al multipolarismului simetric cu geometrie variabilă. Cum se va plasa
SUA în această ordine rămâne de văzut. În orice caz ea va pierde întâietatea în
definirea și implementarea regulilor jocului global; și odată cu ea va pierde
rolul conducător întregul Occident colectiv.
Chiar dacă Occidentul euro-atlantic va prevala din
punct de vedere tactic asupra Rusiei pe frontul ucrainean, el nu mai are cum
câștiga victoria strategică. Pe asta s-a bazat, probabil, și Președintele Putin
când a acceptat sacrificarea relației ruso-occidentale ordonând intervenția
militară în Ucraina natoizată. Victora SUA în confruntarea hibridă cu Rusia din
Ucraina va produce mai mari pierderi americanilor decât rușilor. Despre membrii
UE nici nu mai merită să vorbim, căci ei vor pierde oricum aproape tot ceea ce se
poate pierde.
Cam acestea sunt concluziile care se pot desprinde
în urma Forumului economic de la Vladivostok, a Summitului Organizației de
Cooperare de la Shanghai, Sesiunii 2022 a Adunării Generale a ONU de la New
York sau a evoluțiilor din cadrul BRICS. În contextul schimbărilor sugerate de
evenimentele menționate trebuie incluse și evoluțiile istorice apărute în
relațiile Israelului cu lumea arabă, urmând spiritul acordurilor abrahamice.
Nu este vorba despre edificarea unei realități noi
în pas alergător. Nici Roma nu s-a clădit într-o zi. Nu este vorba nici despre
o nouă realitate ideală și fraternală, în care să se instaleze o pace eternă,
aflată în afara contradicțiilor, competiției și amenințărilor. Se conturează,
însă, o lume în care conflictele se vor rezolva și rezultatul competiței se va
decide după alte reguli, în condițiile absenței unui jandarm mondial și a unui
centru cvasiunic de putere, excluzând ideea „pământului promis” și a
„mântuirii” de către un „Salvator global” care definește regulile de urmat și
valorile de apărat înscrise doar de el în „tablele legii universale”.
Privind harta lumii observăm cum, în timp ce
Occidentul euro-atlantic plural / colectiv, narcisist, frivol și senilizat, se
concentrează în confruntarea cu Rusia din Ucraina (din care, spre bucuria
multora, aceasta va ieși diminuată teritorial, sub lovitura mortală a
„bumerangului kosovar”), proclamându-se ca salvator global al democrației și
amenințând cu sancționarea tuturor celor care nu îi urmează poruncile, un uriaș
arc de cerc se cască pornind din strâmtoarea Bering spre sud, străbătând Marea
Chinei, trecând prin Jakarta, pe la Capul Bunei Speranțe și Capul Horn, pentru
a ajunge, incluzând Marea Caraibelor, în nordul Mexicului. Acest arc
geostrategic cuprinde tot mai strâns, asemenea unui clește, amintitul Occident,
pe care îl izolează tocmai pe când cel din urmă visa că îi izolează pe
ceilalți.
Cum va arăta viitoarea ordine este încă greu de
văzut. Ceea ce pare limpede este că, în măsura în care nimic nu se va schimba
rapid în actuala stare de lucruri, ea se va proiecta fără participarea
protagoniștilor vechii ordini. Nu știm încă ce va fi și ce va conta. Putem
aproxima cu destulă precizie ce nu va fi și nu va conta. Nu cred că fenomenul
natural al globalizării va putea fi negat. În schimb, dogma globalismului va fi
repudiată. Monopolarismul nu va mai rezista. Într-o asemenea logică putem crede
că suveranismul, implicând prezervarea și respectul identităților naționale, se
va impune, dar nu va fi definit în contradicție cu federalismul (federațiile de
state-națiune vor fi salvatoarele iar nu demolatoarele națiunilor), ci în
contradicție cu globalismul imperial, globalizarea fiind multipolară.
Pe de altă parte, se poate prognoza sfârșitul
consumerismului și al democrației (neo)liberale, pentru a se face loc unei
vieți austere și democrației iliberale. Nu avem de ales.
România face parte azi din sfera Occidentului
euro-atlantic, plural fără a fi pluralist. Ea nu participă, însă, la stabilirea
politicilor acestuia și nici nu are vreo politică proprie, ghidată de
interesele sale naționale, fie ele definite și în context european sau
atlanticist. Istoria alianțelor sale, în curs de epuizare, precum și istoria
proiectării unei noi ordini mondiale, în curs de apariție, se scurg în apatia
totală a națiunii române. Românii suportă chinurile în care moare ordinea căreia
îi aparțin și totodată pe cele în care se naște noua ordine, nu ca subiect, ci
ca obiect al istoriei.
Cel puțin aceasta este atitudinea liderilor actuali
ai României. A-i tolera în continuare înseamnă a ne asuma riscul ieșirii din
istorie.
Occidentul colectiv mai are încă șansa, tot mai greu
de valorificat, de a încheia pacea cu Orientul euro-asiatic pentru a reveni,
lepădat de pretențiile hegemonice, la masa negocierii noii ordini mondiale. Ca
membru, fie și prea puțin respectat, al familiei occidentale, România trebuie
să facă presiuni asupra aliaților săi pentru a se angaja pe drumul unor astfel
de negocirei și a dezescalada războiul ucrainean. Dacă nu va fi ascultată, va
trebui să își ia soarta în propriile mâini și să pună interesul său deasupra
intereselor aliaților săi. Ne alegem alianțele în funcție de interesele
noastre, singurele eterne, iar nu interesele în funcție de alianțele noastre,
totdeauna trecătoare.
Autor:
Adrian Severin
Sursa:
corectnews.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu