Politețea ca armă

 

                                                                                                     de Gheorghe Pârja

Cer iertare că, în numele prețuirii sincere și profunde, care m-a apropiat de opera lui Conu Alecu, adică Alexandru Paleologu, am preluat, cu voia, titlul unei cărți care a făcut carieră în literatura română recentă. Da, politețea ca armă! Despre celebrul scriitor, eseist, critic literar și om politic român am aflat încă din studenție, de la tinerii intelectuali care-i adorau opera și personalitatea. Unul dintre ei a fost Dinu Flămând. Rând pe rând, i-am citit cărțile, de la „Bunul simț ca paradox,” la cartea amintită mai sus. Apoi am avut norocul să-l întâlnesc față în față. M-a fascinat eleganța vorbei, sprijinită pe idei captivante, dar și vestimentația impecabilă. Era omul de cultură care a adus prin inteligență, rafinament și erudiție spiritul atmosferei interbelice. Se simțea că s-a născut într-o familie boierească, de viță veche, care își avea rădăcini în Imperiul Bizantin, din spița faimoșilor Paleologi.

Conu Alecu era descendent al lui Constantin Brâncoveanu. A fost și în Maramureș, la Rohia și Hideaga, când a luat ființă Fundația Steinhardt. La Hideaga, în casa profesorului Ion Săcăleanu, am avut privilegiul să-i ascult, de aproape, simfonia gândirii. Emitea idei cu o prospețime mereu genuină. Gândea spontan și liber. Trecea, de la una la alta, cu dezinvoltură profundă, o spontaneitate impresionantă. Imediat după 1989, a fost numit ambasadorul României la Paris. A stat la post vreo șase luni, și a fost rechemat în țară, deoarece a simpatizat cu Piața Universității și cu monarhia. Acolo, în casa de la Hideaga, a rostit cuvinte admirabile: „Într-un climat de brutalitate și pros­tie, politețea este o armă care te găsește descoperit.” Ori o superbă transfigurare a unei expresii vechi: „Baba care se piaptănă când satul arde dă o superbă lecție de ținută.”

M-am luat cu amintirile. Dacă ne uităm în jurul nostru, în plan public, în politică, dar și în presă, mai ales în online, vedem că politețea a devenit o raritate. Sau este incriminată ca în “Bădăranii” lui Carlo Goldoni: „Nu vă mai pierdeți timpul cu politețea!” De aici și bădărănia unora dintre noi. Trăind într-o societate, în care totul se desfășoară cu repeziciune, comunicarea actuală, care presupune mesaje scurte, omite formulele de politețe. Cum este și un realizator de televiziune, care își tutuiește cam obraznic invitații. Le spune pe numele de botez, fără niciun respect. Dacă pe vremuri formulele de politețe erau un semn al respectului, astăzi vorbitul per tu, cu oricine, indiferent de rang, a devenit o practică curentă. Vine această abordare din comunicarea online, o proastă creștere? Eu ce să fac? Să-mi schimb mentalitatea? Să renunț la semnele de bună purtare dobândite în casa părintească, la școală și pe Ulița Bisericii?

Lăsați-mă să vă respect în felul meu. Să-i respect pe oameni după rang, după pregătire, după realizări. Și să nu fiu de acord cu sindromul noilor vremuri. Mă simt bine, confortabil, să port respect aproapelui și prin cuvinte. Da, în schimbarea vechilor coduri ale bunelor maniere a intervenit și corectitudinea politică. Care are apucături ce-mi demolează un edificiu ridicat prin vreme. Ce să fac? Eu rămân ce-am fost, romantic. Nu ascult de personajele lui Goldoni. Nu voi face acrobație de dragul unui concept venit din frecușurile altor lumi. Am cedat din suveranitate, ne mai vindem și sufletul? Nu mai am timp să ascult persoane absurde. De ce nu faceți voi ca noi? De ce să ascultăm de voi. Vreau să ajung vremea când cei care ne impun noi reguli să râdă de greșelile lor. Eu, și nu numai eu, ne simțim bine în respect și politețe. Cum scria și criticul Alexandru Călinescu, presiunea corectitudinii politice creează situații cărora nu le putem găsi o justificare logică.

La origine se află o revendicare feministă. Apelativul mademoiselle a fost eliminat din limbajul administrativ din Franța, în anul 2012, prin decizii oficiale. Deci, eu nu mai am dreptul, după năzbâtia franceză, să scriu cuvântul domnișoară. Apropo, cum se numește celebrul tablou al lui Pablo Picasso, care a revoluționat arta modernă? Tot „Domnișoarele din Avignon”? Este o politețe cu înlocuitori. Minoritatea face reguli majorității, fără să o ceară nimeni.

Sufletul meu, respectuos pentru toată lumea, trebuie să fie monedă de schimb? Lăsați-mă să mor politicos. Nu voi fi de acord cu acutizarea agresivității verbale și proliferarea vulgarității. De aceea am renunțat la Facebook, unde primează injuria, insulta nerușinată, țâfnele de mahala. Vedem cum impolitețea câștigă teren. Politețea înseamnă să ai încredere în inteligența aproapelui. Dar și aproapele să fie politicos. Eu mă simt bine în lumea cuvintelor frumoase. Galanteria nu este o insultă la adresa egalității. Nu uit de unde am plecat. De la Conu Alecu Paleologu. Cu zisa lui: „Într-un climat de brutalitate și prostie, politețea este arma care te apără.”