Integrarea copiilor cu CES

 

 

Prof. înv. primar Ioan Călin Gherman,

Școala  Gimnazială  ,,Regina Elisabeta” Băiuţ

  ,,Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societăţii"  (N. Iorga)

Educația integrată se referă la integrarea  elevilor cu CES în învățământul de masă, pentru a le oferi acestora un climat favorabil unei dezvoltării armonioase si  echilibrate. De asemenea, educația integrată a copiilor cu CES, urmărește o cât mai mare apropiere a acestor copii de cei normali prin  dezvoltarea capacităților fizice si psihice, prin   implementarea unor programe cu caracter recuperator, dar și stimularea potențialului restant care să permită dezvoltarea compensatorie a unor funcții care  să suplinească pe cele absente sau insuficient dezvoltate. De aceea, este necesar a se crea climatul afectiv propice în vederea formării motivației pentru activitate în general si pentru învațare în special.

Orice copil cu CES trebuie să beneficieze de un program adecvat si adaptat propriilor nevoi. Integrarea acestor copii trebuie să urmărească valorificarea potențialului subiectului  deficient  și să se creeze oportunități care să permită  însușirea de abilitati propice  integrării eficiente în comunitatea normală.

În cadrul școlarizării copiilor cu CES, există o serie de etape ce trebuie parcurse:

trebuie acceptată ideea că  există astfel de copii, să li se recunoască dreptul  la educație, să se asigure integrarea lor în cadrul învățământului de masă. Copiii educați în cadrul școlii incluzive se vor integra mai repede în diverse situații din lumea înconjurătoare, interacționând și relaționând mai ușor cu diverși indivizi.

           Pentru copiii cu CES trebuie întocmit un program educațional personalizat (PEI), care constă în stabilirea obiectivelor, conținuturilor învățării, strategiilor didactice și a modalitățile de evaluare, care trebuie să se plieze pe necesitățile  și dificultățile  fiecărui caz. Acestea sunt  diferite de cele folosite pentru restul clasei. Obiectivele propuse  și conținuturile învățării care urmează să fie parcurse  sunt stabilite, de comun acord, de către profesorul de sprijin și profesorul specialist. De fapt, este o muncă de echipă: profesor de sprijin, profesor specialist, logoped, profesor consilier, părinti.

Învățătorul clasei deține rolul principal de acțiune și de coordonare a realizării programului educațional individual pentru elevii cu CES. De aceea, acesta trebuie să fie preocupat de propria pregătire și dezvoltare în acest sens, pentru a-și însuși elemente care să-i faciliteze includerea optimă a copiilor cu CES și asigurarea acestora de șanse egale la instrucție și educație. Colaborarea cu părinții reprezintă un factor ,,cheie,,, deoarece aceștia se pot implica activ, sprijinind foarte mult activitatea cadrului didactic, neavând doar calitatea de observatori.

            În planul dezvoltării curriculare, pentru elevii cu deficiență are loc o mișcare în sensuri diferite față de curriculum-ul general, în sensul că unele activități se reduc, iar  pe de altă  parte se introduc activități suplimentare individualizate, menite să  compenseze și să recupereze starea  de deficiență. De exemplu, în cazul  elevilor cu deficiență mintală, este redus numărul de ore din planul de învațământ, numărul disciplinelor de studiu,  conținutului informațional  ce urmează a fi însușit, însă cresc numărul  activităților suplimentare  în care urmează să fie inclus elevul cu deficiență mintala, în scopul recuperării acestuia.Fiecare elev trebuie să se  simtă  apreciat și participarea la procesul de învățare va fi după posibilitățile fiecăruia. Cadrul didactic trebuie să găsească soluțiile optime pentru a-și atinge obiectivele stabilite în PEI, adaptându-se după fiecare

            Parteneriatul cu părinții copiilor cu dizabilitati si consilierea acestora  ajută la reducerea stresului pe care-l resimt familiile si micșoreaza riscul ca părinții să-și manifeste frustrările asupra copiilor lor. Părinții trebuie încurajați în ceea ce privește evoluția copilului și  nici un specialist sau cadru didactic nu-și poate permite să spună părinților că ,,nu mai este nimic de făcut ‘’ pentru copilul lor. Programele de intervenție  ar trebui să implice foarte mult familiile. Ele  trebuie sa fie construite astfel încât să satisfacă nevoile copilului în contextul larg al nevoilor familiei. Părintii  trebuie să aibă acces total la toate informațiile educaționale și la,,diagnosticele’’ copilului.  Părinții pot juca rolul de profesori acasă si pot supraveghea studiul suplimentar al copilului .

Școala incluzivă devine astfel o școală deschisă tuturor, o școală prietenoasă, flexibilă, o școală care abordează procesul de predare – învățare – evaluare într-un mod dinamic și atractiv, o școală care, prin sprijinul pe care îl oferă tuturor copiilor, se constituie într-un factor de bază al incluziunii sociale, contribuind la eliminarea prejudecăților legate de apartenența la un anumit mediu și la spargerea barierelor existente între diferitele grupuri din interiorul unei comunități.

 Bibliografie:

1. Alois Ghergut, 2006, Psihologia persoanelor cu cerinte speciale, Editura Polirom, Iasi;

2. Cretu Carmen, 1999, Curriculum diferentiat si personalizat, Editura Polirom, Iasi;

3. Vrajmas Ecaterina, 2001, Strategiile educatiei inclusive, Editura Polirom, Iasi.