Astăzi, 29 februarie, scriitorul, poetul,
dramaturgul de excepție și eseistul redutabil, Marin Sorescu, ar fi împlinit 88
de ani. Nu uit a spune că a fost și un pictor inovator și un excelent prozator.
Dar în anul acesta, el are zi de naștere. Ciudățenia au stabilit-o astronomii,
care au decis ca luna februarie să aibă 29 de zile doar din patru în patru ani.
Da, Marin Sorescu s-a născut în ziua de 29 februarie 1936, în localitatea
Bulzești, din Dolj. A marcat poezia românească cu o bornă care nu se răstoarnă.
Răzvan Voncu îmi atrage atenția că Sorescu are, în ipostaza de critic, și darul
frazei pregnante, chiar memorabile.
Nu voi cutreiera cărțile de critică literară, nici
dicționarele pentru a vă convinge că Marin Sorescu este un mare scriitor. Care
a răzbit cu greu pentru această altitudine. La început, cum se cuvenea, l-am
știut eu pe el. Șocul enunțului dintr-o poezie soresciană a tulburat generația
mea: Eminescu n-a existat! Și ne-a plăcut mult rezolvarea lirică. Că tot
cosmosul românesc enumerat în poem trebuind să poarte un nume: i s-a spus
Eminescu! Și alte poeme de excepție, care au spart monotonia, de pe partea de
răsărit, a poeziei românești. Cu „Vărul Shakespeare” și cu „Iona”, dramaturgia
noastră urca pe o scenă inedită. În vremea mea bucureșteană, cu Marin Sorescu
am avut relații de salut respectuos. Până într-o zi, în care criticul literar
Laurențiu Ulici, bun prieten de-al meu, m-a pus la masa scriitorului.
Așa am cunoscut un om așezat, care prețuia vorba
spusă, și curios de lumi care nu-i erau cunoscute. Cum era pentru el, atunci,
Maramureșul. Pe acest fond, l-am invitat să-l cunoască, cât se poate în câteva
zile. Reședința invitației au fost Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la
Desești. Era în anul 1987. Atunci mi-a spus că îl prețuia mult pe Nichita. A
venit într-o companie selectă. Erau Angela Marinescu, Laurențiu Ulici, Marin
Mincu, Ion Iuga, Stelian Vasilescu. Am ajuns și la Sighetu Marmație, la
celebrul recital de poezie și muzică, susținut de Mircea Belu și Sorin
Postelnicu, care a dat de furcă autorităților de atunci. A fost calificat
periculos, și al doilea spectacol a fost suspendat. Da, era cu gesturi și poeme
mai libere. Marin Sorescu tocmai scăpase de sub lupa meditației transcedentale,
gruparea drastic sancționată de partidul de atunci. Dar nu a ezitat să apere
valoarea recitalului sighetean.
La Desești s-a simțit în largul lui. A susținut, în
fața unei săli pline, un recital de poezie pe care-l aud și acum. A vorbit cu
oamenii, le nota cuvintele într-un carnet. A apreciat muzica din Maramureș.
Seara, a petrecut cu oamenii satului. A scris în cartea de onoare a
manifestării: „Am venit și eu să colind stelele, atât de limpezi peste Desești
și să mă vindec de toamnă cu descântecul lor.” Am rămas într-o legătură
apropiată. Așa am fost la Cluj-Napoca, la o lansare de carte a lui Marin
Sorescu, invitat fiind de autor, care era și ministru al Culturii. În seara
aceea, la agapa prietenească, i-a venit vestea că i-a fost acceptată demisia
din funcția ministerială. Marin Sorescu a râs, dar nu ne-a spus ce era în
sufletul lui. A fost ultima întâlnire cu Marin Sorescu. Nu a uitat seara de la
Desești. Ba, dimpotrivă, a ținut să împărtă șească asistenței impresii din
satul de pe Mara.
Apoi s-a îmbolnăvit. A dictat poezii până în ultima
zi a vieții. Am coborât în București să-l conduc pe ultimul drum. Era în 8
decembrie, 1996. La Biserica Spiridon, era un șir lung de oameni, pentru
ultimul salut pământesc. Când tocmai eram pe treptele bisericii, cu poetul
Cezar Baltag, ieșea prietenul comun Tudor Gheorghe. M-a întors din drumul spre
catafalc, sugerându-mi să-l păstrez în memorie așa cum l-am cunoscut în
Maramureș. Am înțeles, și am urmat convoiul funerar până la cimitirul Bellu.
I-am rămas un cititor credincios. Anul trecut, în cadrul unui proiect literar,
o poezie a lui Marin Sorescu a fost afișată, în metroul londonez, unde a stat o
lună. Din ultima călătorie în America m-am ales cu o carte incitantă, apărută
la o editură din New York. Este vorba de volumul: „Marin Sorescu, în anticamera
NOBEL,” ediție româno-engleză, scrisă de Ion Jianu, cu o prefață de Eugen
Simion și o postfață de George Sorescu, fratele poetului.
Este pentru prima dată când se aduc argumente că
poetul era pe lista râvnitului premiu literar, care lipsește literaturii
române. Sunt reproduse, din presa străină, texte despre valoarea operei
soresciene. Sunt înlăturate legendele, zvonurile în legătură cu nominalizarea
lui. Ziarul „Sunday Times” din 1984 scria: „Sorescu a fost deja nominalizat ca
unul dintre posibilii primitori ai Premiului Nobel.” Ar fi fost laureatul Nobel
care a recitat în sala Căminului cultural din Desești. După Nichita Stănescu,
care a avut și el parte de a fi oprit la poarta Nobelului. Nu uit a spune că,
în acest final de februarie, Marin Sorescu ar fi împlinit 88 de ani. Dar ziua
lui, care anul acesta este în calendar, cutreieră printre stelele, văzute de
poet, pe cerul Deseștiului. În anii când februarie are doar 28 de zile, la
sugestia soției lui, îl puteți cinsti pe scriitor pe 19 februarie. Este unul
dintre marii scriitori ai literaturii române, care au spiritualizat Maramureșul.
Care este și Nordul liric al marelui scriitor. Așa
am știut să facem dintr-un sat un univers liric național cu reverberații
europene. Cu Marin Sorescu urcând calm pe Ulița Bisericii din Desești. Da,
Nordul lui Marin Sorescu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu