Gelu Dragoş este un cărturar al provinciei

 

 Poetul Gelu Dragoş este un poet existenţial de un uşor expresionism ca majoritatea  poeţilor ardeleni descendenţi din Blaga. Expresionismul său este de natură bucolică, pastorală, care reflectă în mod idilic viaţa de la ţară, dar uneori întâlnim şi un expresionism tipic, ca de exemplu: „Lumea miroase a păcat înnămolot,/Parcă ar fi morga spitalului părăsit.”

          Se vede în această poezie zbuciumul în care se mişcă poetul. De unde poate veni acest zbucium? Din coborârea în natura fiinţei, în care se mişcă amintiri, uitare, suferinţă, aspiraţii, reflexii. Viaţa în sine cu toate ale ei au fost şi au rămas încă surse ale reflexiei. Am ales o poezie cu rimă, dar Gelu Dragoş este un verslibrist.

         Citindu-l pe poetul Gelu Dragoş gândurile mi se duc la cartea de versuri a lui Vasile Igna „Provincia cărturarului”. Şi Gelu Dragoş este un cărturar al provinciei, provincie în care se găsesc miracolele, miturile, semnele Universului, erosul, iubirea, suferinţa, într-un program liric al provinciei ancestrale.

     Problema este legată de acest postmodernism fără de care nu poţi fi poet cu acte în regulă. Postmodernismul la modă, gen Cărtărescu, a tăiat cordonul ombilical dintre fiinţa adâncă a poetului şi poem. El s-a retras într-o insensibilitate derivată livrescă, fără experienţa existenţială revelatoare. Eugen Simion afirmă, cu privire la postmodernism: „Poezia, cu sau fără majuscule nu poate trăi multă vreme în comedia poeziei.”

Revenind la poetul Gelu Dragoș consider că poezia lui are patetism, tristețea ne amintește de Bacovia, versurile sunt lucrate cu grijă, într-o preocupare nu doar pentru forma lor, ci pentru esența cuvântului: „...nu poți mărșălui cu picioare de plumb/ zburăm rar și nu avem vise/ asemeni păsărilor/ și atunci când încercăm să zburăm/ o facem spre asfințit...”.(Singurătatea pietrei).

                                                                                      Prof.   Liviu Coroiu