Poetul Gelu Dragoş este un poet existenţial de un uşor expresionism ca majoritatea poeţilor ardeleni descendenţi din Blaga. Expresionismul său este de natură bucolică, pastorală, care reflectă în mod idilic viaţa de la ţară, dar uneori întâlnim şi un expresionism tipic, ca de exemplu: „Lumea miroase a păcat înnămolot,/Parcă ar fi morga spitalului părăsit.”
Se
vede în această poezie zbuciumul în care se mişcă poetul. De unde poate veni
acest zbucium? Din coborârea în natura fiinţei, în care se mişcă amintiri,
uitare, suferinţă, aspiraţii, reflexii. Viaţa în sine cu toate ale ei au fost
şi au rămas încă surse ale reflexiei. Am ales o poezie cu rimă, dar Gelu Dragoş
este un verslibrist.
Citindu-l pe poetul Gelu Dragoş gândurile mi se duc la cartea de versuri
a lui Vasile Igna „Provincia cărturarului”. Şi Gelu Dragoş este un cărturar al
provinciei, provincie în care se găsesc miracolele, miturile, semnele
Universului, erosul, iubirea, suferinţa, într-un program liric al provinciei
ancestrale.
Problema
este legată de acest postmodernism fără de care nu poţi fi poet cu acte în
regulă. Postmodernismul la modă, gen Cărtărescu, a tăiat cordonul ombilical
dintre fiinţa adâncă a poetului şi poem. El s-a retras într-o insensibilitate
derivată livrescă, fără experienţa existenţială revelatoare. Eugen Simion
afirmă, cu privire la postmodernism: „Poezia, cu sau fără majuscule nu poate
trăi multă vreme în comedia poeziei.”
Revenind la poetul Gelu Dragoș consider că poezia
lui are patetism, tristețea ne amintește de Bacovia, versurile sunt lucrate cu
grijă, într-o preocupare nu doar pentru forma lor, ci pentru esența cuvântului: „...nu poți mărșălui cu picioare de plumb/
zburăm rar și nu avem vise/ asemeni păsărilor/ și atunci când încercăm să
zburăm/ o facem spre asfințit...”.(Singurătatea pietrei).
Prof. Liviu Coroiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu