Al Florin Tene - POEZIA CA CEREMONIE A TEXTULUI

 Poezia este pentru literatură și nu numai, exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi câștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare  sihologică și cîteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mândrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei. Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealism macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un comediant din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes, anulâmd din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist, care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o  punte istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții. Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile într-un capitol arid al istoriei literare. Dacă aceștia au abandonat estetica tinereții vijelioase opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, găsind ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete.Sașa Pană cu “Poeme și poezii “( 1966) ,“  Prozopoeme“( 1970) ,  “Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna viselor“de Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și “Blănurile oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută inițiere tradițională.

Avangarda istorică românească nu este tot una cu suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T. Marinetti a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literatura română pare a scoborâ cu fenomenele insurgente cu mult înaintea primului război mondial, aceea presă-pirat cu reviste cumulând patru cinci numere până la Al.Macedonski  despre care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “ Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar contemporan a luat cunoștiință de ele.Astfel se  cunoaște ceea ce este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la București, în 1968, au lărgit panerul cunoașterii avangardei românești în Europa. Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, care este o sinteză curajoasă, amintidu-ne și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui studiu deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.

Din această relativă ebuliție, care este cea mai intensă și mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde fenomenul avangardist este reprezentat într-un chip insolit. Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri impure din unghiul curentului initial, clasificabile în categoria producțiilor baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric. Cineva este exoresionist într-un volum sau într-o poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd,,altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard. Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “ face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil Mazilescu,( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut discursiv și sinteză amorfă: “Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi seară”(1979 ).Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză pentru toți că a reușil la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu se bizuie pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poeziam prin asociativitatea arbitrară, sublimând limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel: ”în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată. “

Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune.

Peisajul, puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritul lui Breton, care promova tehnica de ”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile pietrei “(versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune.Eul imanent care scapă diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după Carus, dă înfățișarea discursivă a liricii lui Sorin Mărculescu, din “Cartea munților” apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din “Cartea Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.

Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului Victor Constantin Măruțoiu în volumul” Al treilea munte,” Editura “:Școala Ardeleană“, 2018,, poet în fond expresionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice, investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui C.G. Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritul iese din mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege este metamorfoza:” Intermezzo,/Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/ pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul celui hăituit/ Somnul celui hăituit/ alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )“ Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu,(Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Dan Mutașcu Oglinda lui Cagliostro, 1972) închipuie curioase lumi de vis, cu un aer franciscan și colorist, prima în gustul Louise Labe, dar cu înclinații spre religiozitate,, al doilea în gustul Chagall, al treilea, având un aer de inițiat în doctrine oculte, care este numai o creațiune artificială, de moment. Rare urme suprarealiste, detectabile la expertiza atentă, în producțiunile lui Platon Pardău (Pasărea vine la noapte, 1968 ), cu folclorul lor oniric, Adi Cusin în Umbra punților, 1970, Dumitru M.Ion și Minerva Chira, “Drumul pe sub pământ duce în cer?”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016.

La Ioan Alexandru, blagianismul și-a găsit izvorul liric potrivit. Poetul cântă complicitatea de sânge cu strămoșii, răsfrânți dramatic în eul liric, jubilând frenetic și adânc. Adevărata ceremonie a textului nu este în avangardă, adevărații avangardiști sunt solitari care experimentează, lucrând pe căi inedite asupra limbajului, într-un spirit care nu este nou, totuși descoperim texte de acest gen în Gh.Crăciun și Gh.Iova. Așa-zisa lirică a nonsensului, produsă de Edward Lear și Lewis Carroll și tradusă în românește de Constantin Abăluță, găsim terenul propice unde se pot dezvolta emuli. O utopică descoperim în limba îngerului “coborât din strană “, într-o poezie de Matei Gavril, în volumul Cântec de liră, Pur, 1971 unde folosește o limbă angelică.

După evenimentele din decembrie 1989, poezia s-a întors, pe jumătate, la clasicism. În câteva articole de analiză, pe care le-am publicat în diferite reviste literare, scriam că, atât critica literară cât si dezbaterile literare de azi trăiesc din amintirile comunismului. În contextul vieţii literare de astăzi, cu consecinţe incalculabile în educarea tineretului nostru este fenomenul de reciclare a „mastodonţilor” artificiali „umflaţi”, “vinovaţi”că au făcut jocul puterii comuniste. Aceşti „mastodonţi” aduşi până la „genialitate” s-au folosit de relaţiile lor pentru a-şi publica aberaţiile postmoderniste, de a beneficia de multe facilităţi materiale, în timp ce masa mare de muritori suferea cele mai cumplite lipsuri. Aceştia „jucau” si mai joacă şi azi destinele literaturii române, impunând „valorile” şi ierarhiile artificiale, conform mentalităţii implementate de comunism, de care nu se pot debarasa. Ab initio, trebuie să spunem că, în perioada comunistă când era în vogă post-modemismul, care, prin acel text abscons nu făcea decât jocul propagandei de partid, iar înţelegerea şi interpretarea operelor literare în raport cu societatea se făcea în funcţie de necesitatea propagandei.

După evenimentele din decembrie 1989, când cenzura politică și autocenzura a dispărut, şi-a făcut simţită prezenţa un nou curent literar, pe care l-am denumit proglobmodernul, fenomen semnalat şi de Eugen Simion, după semnalarea făcută de mine, dar care l-a denumit neinspirat „post-post-modemul” („Fragmente critice”, vol. II,1998). Acest nou curent aduce o prospeţime şi o descătuşare a ideilor, ştergând din calea lui artificialul din texte, atât de promovat de optzecişti, care au rămas nişte citaţi şi nu citiţi.

Proglobmodernul vine cu încărcătura tradiţională din literatură, cu o întoarcere pe jumătate de modernism, nu neglijând un adevăr; că între maximum de conştiinţă posibilă şi această conştiinţă umană nu e doar o diferenţă cantitativă; conştiinţa umană aduce în formarea eî decalajul dintre o existenţă în sine (chiar şi privilegiată) şi o existentă pentru sine, între existenţa unui om în societate şi existența unui om ca umanitate.

„Noul curent promovează opere ale căror univers corespunde unei viziuni asupra lumii, în sensul de realitate istorică determinată, ca echilibru dislocat în virtutea unor existenţe ale grupurilor sociale şi politice. 

Dar, vai de literatura care face jocul numai unui grup social şi politic, în acest context sunt reviste ca: „Sintacme codrene”, „Viaţa de pretutindeni”,”Oglinda literară” (păcat că a dispărut din peisajul revuistic ), „Sinteze literare”,” Climate literare“, „Nova provincia Corvina”(altă revistă dispărută ), „Bogdania”, „Curierul literar”, “Arena literară”, “Constelații diamantine “,“ Bucureștiul literar și artistic“, Luceafărul net“, “ Agora literară“ etc, care promovează literatură ce se încadrează în curentul proglobmodern. Acesta se caracterizează şi prin păstrarea şi promovarea specificului naţional, în contextul integrării În timp ce publicaţii cunoscute şi finanţate de Ministerul Culturii, Uniunile de creaţie au rămas în „vechi tipare”, promovând „mâzga postmodernistă a generaţiei optzeciste a căror limbă „exprima” golul unei „glaciaţiuni” al sufletului uman, într-un text incoerent şi inexprimabil.

Revistele mai sus amintite si criticii promovaţi de acestea feresc literatura de posibile influente negative ale presiunii politice şi de imobilismul academist. (Vezi: „Arena literară”, „Agora literară”, „Luceafărul net”, „Convorbiri literare” etc).

Recursul la textele fundamentale ale umanităţii ne poate sprijini să desluşim modele trecătoare şi moduri problematizate ale condiţiei umane, ce străbat dincolo de conjuncturi si traversează epoci. Proglobmodernul promovează dreapta măsură între imobilismul esenţialist şi noutatea, care nu neagă continuitatea, ba o promovează, este în esenţă textul discursului ştiinţific al oricărui timp. Acest nou curent se dezvoltă sub implicativul „nihil novum sub sole” cu unele critici obiective, acceptând că „adevărul e întregul” (Hegel), dar privit din unghiul contemporaneităţii democratice, când post-modernismul românesc apare ca o poziţie exprimată avânt la letre la’destinul actual al literaturii române, care, deja, a intrat în noul curent literar proglobmodernul. Acesta nu este străin de noile cuceriri ştiinţifice şi neuropsihice, este expresia îmbinării talentului exprimat prin semnul lingvistic corelat cu datul optic (în cazul artelor plastice) şi cel fonic (în cazul teatrului), î’n cadrul cărora conştiinţa ia act de ea însăşi prin elementele clasice/ moderne. Aş fi fost tentat să spun proglobmodernism, dar sufixul – ism îmi dă frisoane. Acest -ism, de la marxism, hitlerism, proletcultism, comunism, ceauşism, îmi aduce aminte de un secol al crimei. Aşa că îl eliminăm din termenul propus. În acest context, orice revista “ne-aliniata” devine o publicaţie de avangardă al proglobmodernului, prin însuşi faptul că publică autori ce promovează valorile noastre tradiţionale.

Prin urmare, discursul proglobmodernulul nu are nevoie să fie recunoscut fiindcă el, deja, a dobândit caracterul de reflectare a „unui adevăr ce există la propria sa naştere”. (M. Foucaud). Fără a fi ceremonioasă, poezia ca text este un fenomen obligatoriu în literatura română mereu în mișcare, căci ea reprezintă momentul trăirilor și al negațiilor, este antiteza, oglinda și trăirile ce stimulează înaintarea, fără a cărei energie demonologică universulă ar fi un vehicol la unison.

Eseu de: Al Florin Țene