SONET S
Să nu mai plângi, iubito, nici dacă mă voi duce!
Să-ţi risipeşti mirarea... Venise rândul meu.
Stăpân pe gândul care mă rătăcea mereu
Stăteam în aşteptare, să-mi facă a mea cruce.
Străinului din mine îi trebuia un Eu!
Singurătăţi bolnave şi clipele caduce
Se-nfiripau spre seară în irişi să-mi usuce
Seninul vieţii mele împovărat şi greu.
Sculptându-mi nepăsarea din visele trecute
Sar peste toate-acestea şi intru în dureri.
Sub pavăza ideii, atâtea gesturi mute
S-au rătăcit pe drumul ce dus-a nicăieri.
Strâng şi acuma ploaia ce nu vrea să se mute
Sub dorurile mele ce s-au pierdut de ieri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu