Casa cu ferestre spre suflet

                                  de Gheorghe Pârja

Cine se mai ocupă de sufletul maramureșeanului prin vreme? De cântece, descântece, hori și blesteme, oracole și binecuvântări! Tinerețea mea culturală a fost sinonimă cu o splendidă emulație a cunoașterii tradiției acestui colț de țară, numit Maramureș. Au venit aici nume de rezonanță ale folcloristicii și etnografiei românești, care au descoperit în satele noastre valori de mare preț. S-au scris cărți, s-au făcut filme, s-au întemeiat festivaluri, care durează până astăzi. Cum este Festivalul de Datini de Iarnă, de la Sighetul Marmației, avându-l în tribună pe savantul Mihai Pop, din Glodul Maramureșului. Atunci au luat ființă prețuitele muzee din Sighetul Marmației și Baia Mare. Așa că mă întreb: mai sunt devotați descrierii tradiției? Da, mai sunt! Doresc a semnala că în satul Desești, pe Valea Marei, profesoara de limbă și literatură română, Parasca Făt, este pricepută, devotată și consecventă în deslușirea înțelesurilor din straturile gândirii populare. De peste un sfert de veac, publică cu consecvență în revista Formula AS articole despre rânduiala unui trecut miraculos. Despre dovada dăinuirii în felul nostru.

Într-un recent număr (16-23 iulie) cercetătoarea publică un articol despre jintița de pomană. Obicei pe care l-am trăit și eu acasă. Îmi aduc aminte, cu emoție și recunoștință, de Casa lui Aurel, casa părintească a doamnei profesoare, situată pe o ulicioară din sat, unde s-a alcătuit un fel de Junime deseșteană. În care am crescut și eu. Casa a fost sfințită de prezența unor intelectuali, care ne-au rămas model și imbold. De la filosoful Constantin Noica și savantul Mihai Pop, un magistru al etnologiei românești, la criticul literar Laurențiu Ulici, ori sculptorul Mihai Olos. Și mulți, mulți alții. O casă cu ferestre spre sufletul omului. De obicei, profesoara Parasca Făt era amfitrioana. Noi, ceilalți, eram atenți ca golurile, dintre zi și noapte, să nu se bată cap în cap.

Profesoara, cu o cultură temeinică, cu vocația observației și cu subtilitatea interpretării, și-a luat în posesie intelectuală folclorul zonei. Cu tot ce se mai rotește în jurul lui. Cum spuneam, de un sfert de secol, celebra revistă Formula AS îi găzduiește textele, care sunt singulare în publicistica actuală. Și asta vă spune un cititor de la sat și de la oraș. Sunt revelații ale interpretării unor obiceiuri de taină, rânduieli de sărbători, cu sloboziri și interdicții, cu luminarea unor călătorii inițiatice. Pentru a contura acest text am recitit câteva articole din amintita revistă, dar și însemnări din Memoria Ethnologica – colecția Parasca Făt. Amploarea și valoarea cercetării m-au îndemnat să constat că la Desești, de ani buni, într-o casă de lemn este o catedră de folclor. Evident, în această formă inedită, dar cu toate datele esențiale pentru a stârni revigorarea unui segment de istorie românească, lăsat în uitare.

Profesoara noastră constată fenomenul la sursă, prin observație directă, de aceea are un număr mare de colaboratori, care sunt averea oricărui cercetător. Meșteșugul și măiestria ei au dus la consemnarea unor ceremonii și ritualuri, poezii populare, ori credințe cu semnificații profunde pentru viața satului. A făcut, și mai face posibilă, ca vârsta arhaic patriarhală să urce în timp spre noi. Eu, care am trăit o bună parte a vieții în Desești – terenul fertil de cercetare al profesoarei Parasca Făt – constat cu interes și emoție ce bogăție aveam, și mai am, în preajmă. E adevărat, nu eram străin de magia ielelor, sau de farmecele mătrăgunii, dar pentru mine erau povești. Pentru un cercetător, au primit semnificații și deslușiri. Da, știu și eu că de la Sânziene nu mai cântă cucul, dar nu știam că, în opinia poporului, el se transformă în uliu păsăresc. Cum nu știam că florile de sânziene, sfințite, opresc vremea rea.

Într-un număr al revistei, condusă de Sânziana Pop, profesoara Parasca Făt publică un studiu despre solomonari. Acei vindecători înțelepți, care amestecă în leacuri văzutul cu nevăzutul. Azi, știința lor se pierde și, odată cu ea, și marile mistere ale naturii. Textul evocă un leac arhaic din Maramureș, menit să vindece epilepsia și farmecul rău. Medicina țărănească avea un remediu. Se numea Noii cei Mari, un leac care trebuia adunat obligatoriu de un bărbat. Lecuitorul pornea cu roua-n picioare, într-o călătorie inițiatică, pe care o făcea în lumea văzută și nevăzută, adunând la un loc apă, furnici, pământ, crenguțe de copaci, pietre. Cercetătoarea spune că Noii cei Mari nu sunt consemnați nicăieri, deoarece nu se vorbea despre ei decât în șoaptă, și nu existau decât rari bărbați care se încumetau să-i adune, deoarece se expuneau unui pericol cu bună știință, în schimbul vindecării celui bolnav.

Într-un sat, era cel mult un singur asemenea vraci, dar, uneori, abia de aflai unul la șapte sate. Prima relatare despre remediu a fost auzită de Pașa, prin 1985, chiar de la mama ei, Luchiana Făt. Iată începutul rețetei, care mi se pare miraculoasă: „Noii cei Mari să ieu cu nouă linguri mari de lemn din nouă vaduri – pă unde trec carăle – din nouă furnicare cu furnici, din nouă mo­șâ­roaie de cârtiță și din nouă feliuri de lemn câte-o crenguță. Trebe o oală mare de lut cu cerc…” Și vraja continuă. Apoi apare descântecul, care are taină și, în pragul morții celui care-l deține, trebuie încredințat cuiva. Vindecătorul face o lume nouă, prin numărarea elementelor de la nouă la unu, din acel prezent spre începuturi, întorcând tot răul provocat de boală până la momentul zero, când ea nu exista. În vasul său, vrăjitorul a încropit un mic glob terestru. El are în mână o lume fizică nouă, curată, perfectă, în care nu există boală.

Profesoara consideră Noii cei Mari o culme a gândirii arhaice populare, a frumuseții sufletului omenesc și a iubirii de semeni. Și toate acestea descoperite mai ales la Desești. Târnațul solemn al casei mi-l închipui un amfiteatru din care Pașa ține prelegeri despre folclor. O aud păsările și foaia albă pe care sunt scrise. Și noi, cititorii, care ne mângâiem cu această zestre profundă. Păcat că aceste texte nu sunt adunate într-o carte. Nu uit a spune că din Desești a plecat și Măriuca Verdeș, fostă elevă a Școlii din sat, unde a predat profesoara Făt. Iar Măriuca și-a făcut o catedră de folclor și de datini la Călinești.