O lacrimă, un suspin și un oftat în memoria celei care a fost Maria Șofarului din Hândal.
Pentru cei care n-ați cunoscut-o sau ați cunoscut-o așa, obișnuit, numele și persoana sa nu o să însemne aproape nimic, dar vă poate trezi gânduri și cugetări prin ceea ce vă voi spune despre ea. Pentru mine, însă, e o altă poveste:
Târziu mi-am dat seama de ce îi iubesc și respect atât de mult pe adevărații țărani români. După ce am devenit "domn", mi-am dat seama că o parte din rădăcinile mele de țăran autentic au început să se ofilească, să se usuce, dar nu să putrezească. Atunci, Bunul Dumnezeu mi-a dat gândul de care aveam nevoie pentru a mă întoarce la fântâna identității mele, a părinților mei, a moșilor și strămoșilor noștri. Am scos apă cu acel căuș fermecat și am băut din licoarea vie a locurilor natale, după care am început să scriu din amintirile ce nu mi s-au șters niciodată.
Era un sfârșit frumos de martie al acestui an 2026. Mă găseam în Coastă, pe locul unde copilărisem și am avut casa părintească. Îngrijeam ce a mai rămas din vânzoleala acelor ani: fântâna, gardul, pomii, leasa de la intrare și răstignirea închinată părinților mei, care se înalță acolo unde se afla casa.
Într-un moment de odihnă am ieșit în uliță pentru a retrăi ulița copilăriei. De această dată era goală, era pustie. Într-o vreme am observat că o siluetă urca alene pe drumul neted, fără urmele roților de car de altădată. Când s-a mai apropiat acea ființă, am recunoscut-o pe Maria Șofarului, vecina mea. Avea mâinile... alungite de două găleți. Le stăpânea cu mare greutate la vârsta sa trecută destul de bine de peste 80 de ani.
- Da, ce faci Marie?, o întreb eu nedumerit.
- Da, ce să fac Iacob! Uite, duc niște gunoi cu gălețile aieste pe locul din sus. Mi-am făcut acolo niște straturi și m-am gândit să pun și niște gunoi.
-Da, cu gălețile îl cari, că-i tare greu?
- Dapi, n-am ce face că nu-i nimeni să mă ajute. Știi cum îi. Coptiii au alte treburi.
I-am luat gălețile și i le-am dus până la straturi, lăsând-o să-și facă treaba.
Acest moment m-a șocat și m-a întors în timp.
Copil fiind, am cunoscut-o pe când era fecioară și secera alături de mama, de sora mea Maria și de Ana Fleșchi. Toate horeau în timp ce se aflau în lanul de grâu, fiindcă asemenea holde au ceva ceresc în ele. Mai târziu Maria s-a măritat cu Niculai, un bărbat frumos și harnic, căci și Maria a fost frumoasă și avea o voce de aur. Din căsătorie au venit pe lume trei prunci, dar, necazul vieții nu i-a ocolit. Niculai, lucrând la pădure, într-un moment nefast, un buștean i-a retezat un picior. Și-a dus durerea până ce a plecat, înainte de vreme, la ceruri.
Maria și-a dus viața mai departe, viața ei de țăran autentic, iubitoare de glie, tradiții și obiceiuri. Frumos îmbrăcată mergea la biserică și cântă în corul acesteia. Apoi am descoperit-o într-un grup - "Horitoarele de la Lăpuș", cântând prin țară împreună cu alte lăpușence, hori specifice Țării Lăpușului.
Vineri, 24.07. a.c. am citit pe media că Maria Șofarului s-a înălțat la ceruri. Se spune că a murit pe banca de la uliță, unde, de obicei, se adună vecinii și deapănă amintiri. De această dată era singură. Se pare că înainte cu vreo două zile, tot la acele straturi, unde cărase gunoi în primăvară cu gălețile, de această dată, Maria cărase apă cu bidoane de plastic, fiind secetă.
Desigur, toți părăsim această lume, însă povestea Mariei mă duce cu gândul la tragedia, nu a unei persoane ci a țăranului român actual, părăsit de instituțiile unui stat, nu zic român, ci aservit cu tot ceea ce are această țară, unor puteri străine.
Maria Șofarului, la cei peste 80 de ani, își iubea pământul, își iubea țară cu toate greutățile ei. Nu se pune problema că nu avea din ce trăi, ci durerea vine din nepăsarea guvernanților de a nu-i stimula pe micii agricultori să nu lase țarinile de izbeliște, ca să nu le năpădească pecinginea pământului și să le invadeze spinii și mărăcini sărăciei.
Am iubit-o pe Maria Șofarului așa cum o iubesc pe sora mea mai mare, pe care o cheamă tot Maria. Ele au reprezentat și reprezintă, azi, tragedia țăranului român adevărat. Maria Șofarului era o femeie săritoare. M-a ajutat și își ajuta cu drag vecinii.
Din păcate, ea a fost ultima țărancă sfântă de pe uliță copilăriei mele.
Să horești și în ceruri dragă Marie și Bunul Dumnezeu să te aibă în grija Sa. Și, te rog ceva: spune-i Bunului Dumnezeu ceea ce fac guvernanții țării acesteia cu poporul român și cum își bat joc de cei care au dus și duc mai departe identitatea noastră de urmași ai dacilor nemuritori.
Iacob ONIGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu