Mereu mi-a fost ciudă pe Țuțea și pe Brâncuși…

,,când vezi cirezile de imbecili, însingurarea devine o binecuvântare”

Petre Țuțea

,, când am plecat erați săraci și proști, iar acum când am revenit, văd că sunteți și mai proști și mai săraci”

Constantin Brâncuși

                         Mereu mi-a fost ciudă pe Țuțea și pe Brâncuși pentru ceea ce au afirmat despre propriul popor.Ani la rând am privit cu iritare cuvintele atribuite lui Constantin Brâncuși și Petre Țuțea. Mi se păreau nedrepte, prea aspre și lipsite de iubire față de neamul din care s-au născut. Cum să vorbești astfel despre propriul popor? Cum să-i rănești tocmai pe cei cărora le aparții?Astăzi însă, după ani de lecturi, de cercetare a istoriei și de observare atentă a prezentului, încep să înțeleg că poate nu vorbeau din dispreț, ci dintr-o durere greu de descris. Există o diferență uriașă între ura față de un popor și dezamăgirea provocată de felul în care acesta își risipește propriile șanse.Istoria noastră este plină de momente în care românii și-au fost cei mai aprigi adversari. Trădările, rivalitățile dintre voievozi, interesele personale puse deasupra interesului comun și incapacitatea de a construi solidaritate au fost adesea mai distrugătoare decât armatele străine. De multe ori nu lipsa valorilor ne-a condamnat, ci lipsa respectului pentru ele.România nu a dus lipsă de genii. A avut oameni care au schimbat lumea în artă, știință, medicină, inginerie sau filosofie. Paradoxul este că foarte mulți dintre ei au fost recunoscuți mai întâi de străini și abia apoi de propria țară. În schimb, mediocritatea și oportunismul au găsit adesea un teren fertil. Nu pentru că românii ar fi inferiori altor popoare, ci pentru că meritul nu a fost întotdeauna criteriul după care s-au făcut ierarhiile.Poate tocmai de aceea cuvintele lui Petre Țuțea despre însingurare au atins atât de mulți oameni. Nu fiindcă ar îndemna la dispreț față de semenii lor, ci fiindcă exprimă sentimentul celui care se simte străin într-o lume în care zgomotul, superficialitatea și conformismul ajung să domine dialogul autentic. Sunt momente în care singurătatea pare mai suportabilă decât compania mulțimii imbecile care refuză să gândească.

                          Totuși, oricât de mare ar fi dezamăgirea, generalizările trebuie privite cu prudență. În fiecare generație au existat români onești, creatori, profesori dedicați, cercetători, medici, artiști și oameni simpli care și-au făcut datoria fără să aștepte aplauze. Ei demonstrează că un popor nu poate fi redus la defectele sale și nici judecat doar prin excesele unei epoci.

                          Poate că adevărata lecție lăsată de spiritele critice nu este aceea de a ne disprețui țara, ci de a nu ne minți în privința ei. Patriotismul autentic nu înseamnă să ascunzi rănile sub covor și nici să transformi defectele în virtuți. Înseamnă să ai curajul să privești realitatea în față și să încerci să îndrepți ceea ce poate fi îndreptat. Dacă vorbele lui Brâncuși și ale lui Țuțea încă stârnesc controverse, este fiindcă ele ating o rană care nu s-a vindecat pe deplin. Nu sunt cuvinte comode și nici măgulitoare. Dar poate tocmai incomoditatea lor obligă la introspecție.Iubirea față de un popor nu se măsoară prin numărul laudelor pe care i le aduci, ci prin sinceritatea cu care îi recunoști greșelile și prin hotărârea de a contribui, fie și cu puțin, la îndreptarea lor.

Ovidiu VASILE