După Octavian Goga, Adrian Păunescu. Vor urma și ceilalți?
Societatea noastră se confruntă cu o problemă la care mulți dintre noi nu ne-am fi putut gândit niciodată. A început demolarea unor statui, schimbarea numelor unor străzi, piețe, școli, instituții, atribuite unor personalități importante ale trecutului românesc.
Motivele se cunosc, lumea s-a întors cu fundul în sus. Câțiva neghiobi au ajuns să conducă sectoare importante din societate și se grăbesc să reformeze trecutul, istoria.
Nu țin cont de nimic. Nici nu poți să le ceri ceva din moment ce nu pot să vadă diferența dintre evaluarea critică a unei personalități și încercarea de a șterge urmele existenței ei din spațiul public.
Există însă și o nuanță care face ca dezbaterea să fie atât de aprinsă. O statuie nu este doar un document istoric, ea este și un gest de omagiere.
Spre deosebire de un manual, un muzeu sau o arhivă, statuia transmite ideea că societatea respectivă a ales să acorde o recunoaștere publică unei persoane. De aceea, unii susțin că, atunci când apar noi informații sau când valorile societății se schimbă, este legitim ca acea recunoaștere să fie reconsiderată.
Pe de altă parte, există riscul ca asemenea decizii să fie luate în logica prezentului, fără suficientă distanță istorică. O cultură matură nu are nevoie să-și ascundă contradicțiile. Ea poate păstra monumente, explicând contextul lor, poate amplasa plăci explicative, poate muta unele statui în muzee dacă există motive serioase, dar evită impresia că trecutul poate fi „corectat”, rescris prin eliminarea reprezentărilor sale.
În privința lui Adrian Păunescu, este greu de susținut că locul său în literatura română poate fi anulat vreodată. Influența sa asupra poeziei, a societății, asupra vieții culturale și chiar asupra discursului public din ultimele decenii este un fapt istoric, indiferent de evaluarea morală sau politică pe care fiecare o face.
Același lucru este valabil pentru multe alte personalități controversate din istoria culturală. Opera și biografia nu sunt același lucru, dar nici una nu poate fi înțeleasă fără cealaltă.
Statuile sunt obiecte de cult civic, sunt documente ale memoriei. Ele sunt, probabil, ambele în egală măsură. Tocmai de aceea provoacă asemenea dispute, sunt simultan simboluri de prestigiu și mărturii istorice.
O societate își poate reevalua trecutul, dar nu și-l poate rescrie. Demolarea unei statui poate schimba peisajul urban, însă nu schimbă faptele și nici locul pe care o personalitate îl ocupă în istorie. Memoria matură nu înseamnă uitare, ci înțelegere critică.
Cred că aceasta este miza reală. Nu dacă un personaj istoric trebuie admirat fără rezerve sau condamnat fără apel, ci dacă o societate preferă să dialogheze cu propriul trecut ori să încerce să-l reducă la tăcere.
C.L.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu