de Valentin Lupea
Pentru Octavian Goga,
omul satului
este un motiv poetic
la care ajunge
după o lungă
deliberare interioară
și nu o temă
ce urcă spontan
în azurul poeziei.
Umanitatea rurală
intră în vederile lui Goga
în urma unei opțiuni
conștiente
după ce ea fusese
precedată
de faza unui lirism intim,
repudiată de poet însuși.
La data când hotăra
să devină cântăreț al satului,
Goga era un intelectual format,
de fină cultură,
trecut prin mai multe literaturi
și prin lungi dezbateri interioare,
cunoscător de lumi diverse,
din care cea lăsată "acasă" - în sat -
i se impunea ca dominantă.
Reîntoarcerea
la o categorie umană
față de care simțea
înclinații adânci,
dar se și diferenția de ea
odată cu lărgirea
orizontului spiritual,
rămâne actul declanșator
al unei mari părți
- cea mai importantă -
din lirica poetului,
de o factură bivalentă,
concentrând, pe de o parte,
sensuri copleșitoare
de dinamizare
a energiilor etnice,
iar pe de altă parte,
accente dureroase,
specifice dezrădăcinării.
Această dublă dispoziție lirică,
având ecouri
pe tot parcursul creației,
înclină balanța
de cele mai multe ori
către potențarea
valorilor umane
rămase în umbră.
(Poemul va face parte
din viitoarea mea carte
de "poeme critice",
RAȚIUNEA NE APASĂ,
carte la care lucrez concomitent
cu alte câteva cărți.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu