Degeaba schimbi bordelul dacă nu schimbi târfele

O analiză publicată de consilierul principal al lui Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, l-am numit pe economistul Lucian Croitoru, zugrăvește, din păcate, un viitor relativ sumbru pentru România și asta din vina clasei politice care s-a înrădăcinat la noi.

Nu e doar un comentariu de actualitate, ci mai ales o proiecție pentru viitor, despre felul în care funcționează și va continua să funcționeze puterea în România. Și, mai ales, despre motivele pentru care, indiferent cine cîștigă alegerile, schimbarea profundă pare să nu mai vină niciodată.

Iar dacă economistul BNR are dreptate, perspectiva nu este deloc optimistă. În esență, Croitoru spune că România este prinsă într-un cerc vicios din care va ieși foarte greu. Schimbăm guverne, schimbăm lideri, schimbăm sigle și sloganuri, însă mecanismul din spatele scenei rămîne aproape același. (Dacă eram malițioși, spuneam că degeaba schimbi bordelul dacă nu schimbi tîrfele).

În centrul teoriei sale se află ceea ce numește „corpul politic”; nu e un partid anume și nici o conspirație secretă. Mai degrabă, spune el, este o rețea de elite politice și administrative care s-au format în jurul vechiului sistem post-comunist și care, în timp, au învățat să supraviețuiască indiferent cine se află la putere.

Oamenii migrează dintr-un partid în altul, își păstrează relațiile, își protejează reciproc interesele și, atunci cînd apare o amenințare serioasă, uită de războaiele televizate și ajung să coopereze.

Imaginea este aceea a unui teatru în care actorii se ceartă spectaculos pe scenă, dar în culise beau cafeaua la aceeași masă. (Ziariștii mai copți își amintesc cum, pe vremuri, „dușmanii” udemeriști și peuneriști stăteau în același mic hotel din Primăverii).

De aici pleacă și cea mai sumbră dintre predicțiile sale. România, spune Croitoru, nu va beneficia prea curînd de o separare autentică a puterilor în stat. Justiția, Parlamentul, Guvernul și celelalte instituții vor continua să funcționeze într-un echilibru fragil, în care influențele reciproce și negocierile din spatele ușilor închise vor rămîne regula, nu excepția.

Mai grav, reformele care ar amenința aceste rețele de influență vor întîmpina inevitabil o mare rezistență. Uneori discretă, alteori fățișă. Chiar și partide care se atacă zilnic în spațiul public ar putea ajunge să voteze împreună atunci cînd este vorba despre protejarea mecanismului care le-a permis să supraviețuiască.

Croitoru merge însă și mai departe. În opinia sa, România nici măcar nu își stabilește singură direcția politică. Ea privește permanent spre Occident și îi copiază mișcările. Dacă Vestul merge spre mai mult intervenționism al statului, România îl urmează. Dacă Occidentul revine la politici mai liberale, și Bucureștiul încearcă să se adapteze, spune el.

Numai că, avertizează economistul, în lumea occidentală predomină ceea ce el numește „constructivism politic”, adică tendința guvernelor de a interveni tot mai mult în economie și în societate. Aceste perioade, spune el, sfîrșesc aproape întotdeauna prin acumularea unor probleme care generează crize. Iar cînd criza izbucnește, nu este sigur că lecția corectă va fi învățată. Dimpotrivă. Există riscul ca vina să fie pusă pe piața liberă, ceea ce ar conduce la și mai multă intervenție din partea statului.

Cu alte cuvinte, în loc să ieși din groapă, primul impuls este să mai sapi puțin.

Nici economia nu scapă de pesimismul autorului. Croitoru susține că politica fiscală va continua să fie dominată de același tipar. În anii buni, guvernele vor împărți salarii și pensii mai mari, vor cheltui generos și vor evita măsurile nepopulare. Cînd nota de plată va veni, altcineva va trebui să stingă incendiul. El numește acest executiv „partidul sanitar” – formațiunea care intră la guvernare nu ca să taie panglici, ci ca să taie cheltuieli, taxe sau privilegii, asumîndu-și inevitabil costul electoral.

Este un scenariu pe care România l-a mai trăit, iar Croitoru crede că îl va mai trăi.

Nici apariția unui partid nou nu reprezintă, în teoria sa, o garanție a schimbării. Popularitatea nu este suficientă. Un partid poate deveni cu adevărat dominant doar dacă își construiește o infrastructură solidă – organizații locale, lideri, resurse – sau dacă reușește să atragă o parte dintre vechile rețele de influență. Altfel spus, chiar și noutatea riscă să îmbătrînească repede.

Privind spre regiune, Croitoru vede diferențe importante. Țări precum Cehia ar avea instituții suficient de solide pentru a rezista mai bine acestor mecanisme. România și Slovacia, în schimb, sunt descrise ca state în care acest „corp politic” rămîne puternic, fiind ținut în frîu în principal de apartenența la UE. Fără această ancoră externă, sugerează autorul, riscurile ar fi și mai mari.

În fond, mesajul economistului este simplu și apăsător. România nu traversează doar o succesiune de crize politice. Ea este prinsă într-un mecanism care tinde să se autoreproducă. Alegerile schimbă decorul, dar nu și piesa. Actorii se înlocuiesc, costumele se schimbă, replicile sunt altele, însă scenariul rămîne, în mare măsură, același.

Croitoru admite că ruptura este posibilă, însă doar în două situații: dacă rețelele care alcătuiesc acest „corp politic” se fisurează din interior sau dacă Occidentul însuși își schimbă fundamental direcția politică. Numai că ambele scenarii sunt prezentate ca fiind rare și greu de anticipat.

Pînă atunci, concluzia este una care nu lasă prea mult loc optimismului: din perspectiva economistului BNR, România nu se îndreaptă spre o mare resetare politică, ci spre încă multe episoade din aceeași poveste. Schimbăm distribuția, dar decorul rămîne.

(inpolitics)