Poesis - Gelu Dragoş

DESTIN

Cu o aripă frântă

mai demult

am traversat şi eu Oceanul

convins fiind că mă aştepţi

înfrigurată

dar nu mai erai acolo

mi s-a spus

că ai luat-o cu păsările

călătoare

aşa se face că am urmat

şi eu

calea zburătoarelor

înspre Apus 

Gluma zilei - Destin

La închisoare, doi deţinuţi discută între ei. Unul dintre ei spune:
- Colega, pentru ce eşti închis?!
- Ei, destinul ăsta al meu e chiar ciudat. Când am fost închis prima dată, m-au învăţat să scriu, iar acum m-au arestat pentru că am falsificat nişte acte...

Regele Carol I destin şi mesaj pentru succesori

Testamentul lui Carol I. Regele le-a cerut urmaşilor să conducă România cu deviza
,,Totul pentru ţară. Nimic pentru mine"
                                                               Elisabeth Bouleanu,

Carol I a condus România vreme de 48 de ani. ,,Regele de otel" a lasat in urma lui un testament impresionant scris cu gandul la românii pentru care inima lui a batut neincetat.
Regele Carol I a condus România vreme de 48 de ani, avand cea mai lunga domnie din istoria tarii. De numele primului rege pe care l-a avut România mare se leaga castigarea Independentei de stat, adoptarea primei Constitutii, faurirea statului modern roman, dar si construirea podului Anghel Saligny de la Cernavoda sau construirea primilor kilometri de cale ferata din România. Tenacitatea, sobrietatea si rigoarea cu care a condus România vreme de aproape cinci decenii i-au atras lui Carol porecla de "Regele de otel". Crezul primului rege al României a fost "Totul pentru tara. Nimic pentru mine". Dupa ce a acceptat oferta de a prelua conducerea tarii, Carol a venit in Romania deghizat si cu un pasaport fals. Din cauza conflictului existent intre tara sa si Austria,
tanarul principe a fost nevoit sa calatoreasca spre Romania cu numele de Karl Hettingen care, oficial, se indrepta spre Odesa in interes de afaceri.
Pe 6 mai 1866, principele a sosit la Bazias, unde s-a intalnit cu Ion C. Bratianu. Cei doi au calatorit separat pe un vapor, la clasa a II-a, fara a schimba o vorba, pentru a nu isca suspiciuni. A intrat in tara pe care avea sa o conduca vreme de 48 de ani pe la Drobeta Turnu Severin. Calea lui Carol spre Bucuresti, ramasa in istorie drept "drumul lui Carol", a insemnat un traseul prin Horezu, Ramnicu Valcea, Curtea de Arges, Campulung si Targoviste.
A intrat in Bucuresti pe 10 mai 1866 pe la podul Mogosoaiei, intampinat de primarul Bucurestiului, Dimitrie C. Bratianu, care i-a inmanat cheile orasului. In aceeasi zi a depus juramantul in noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Romane in Palatul Mitropolie: "Jur de a fi credincios legilor tarii, de a pazi religiunea românilor, precum si integritatea teritoriului ei si a domni ca domn consitutional". ,,Jur!" a fost primul cuvand rostit in limba romana de principele Carol.
In momentul depunerii juramantului, tanarul domn a mai spus: ,,Punand picioarele pe acest pamant, am si devenit român! Cetatean azi, maine, de va fi nevoie soldat, eu voi impartasi cu dumneavoastra soarta cea buna ca si cea rea".
La venirea lui Carol in tara, România nu avea niciun kilometru de cale ferata. La moartea lui, exista o retea de cale ferata de 3.800 de kilometri. Sub Carol au fost create Academia Româna si Banca Nationala a României.
Tot Regele Carol I a creat moneda denumita leu. De numele lui Carol se leaga construirea celui mai lung pod din Europa, podul de la Cernavoda, care a purtat initial numele regelui.
Testament cu gandul la români Carol a lasat românilor un testament impresionant. A scris ultimele randuri adresate celor pe care i-a condus vreme de 48 de ani la data de 26 februarie 1899 "Alcatuind acest testament, ma gandesc, inainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a batut neincetat si care a avut deplina incredere in mine. Viata mea era asa strans legata de aceasta de Dumnezeu binecuvantata Tara, ca doresc sa-i las, si dupa moartea mea, dovezi vadite de adanca simpatie si de viul interes pe care le-am avut pentru dansa. Zi si noapte m-am gandit la fericirea României, care a ajuns sa ocupe acuma o pozitie vrednica intre statele europene: m-am silit ca simtamantul religios sa fie ridicat si dezvoltat in toate straturile societatii si ca fiecare sa
implineasca datoria sa, avand ca tinta numai interesele statului. Cu toate greutatile pe care le-am intalnit, cu toate banuielile care s-au ridicat, mai ales la inceputul Domniei mele, in contra mea, expunandu-ma la atacurile cele mai violente, am pasit, fara frica si fara sovaire, inainte pe calea dreapta, avand nemarginita incredere in Dumnezeu si in bunul simt al credinciosului meu popor. Inconjurat si sprijinit de fruntasii tarii, pentru care am avut totdeauna o adanca recunostinta si o vie afectiune, am reusit sa ridic, la gurile Dunarii si pe Marea Neagra, un stat inzestrat cu o buna armata si cu toate mijloacele spre a putea mentine frumoasa sa pozitie si realiza odata inaltele sale aspiratiuni.Succesorul meu la tron primeste o mostenire de care va fi mandru si pe care el o va
carmui, am toata speranta, in spiritul meu, calauzit fiind de deviza:<<Tot pentru Tara, Nimic pentru mine>>, scria Carol I la varsta de 60 de ani.
Regele a lasat instructiuni clare in ceea ce priveste inmormantarea sa Carol si-a trecut in testament si dorintele legate de inmormantarea sa. "Doresc a fi imbracat in uniforma de general (mica tinuta, cum am purtato in toate zilele), cu decoratiile de razboi si numai Steaua României si Crucea de Hohenzollern pe piept. Am ramas credincios religiunii mele, insa am avut si o deosebita dragoste pentru biserica rasariteana, in care scumpa mea fiica Maria era botezata. Binecuvantarea corpului meu se va face de un preot catolic, insa doresc ca clerul amanduror bisericilor sa faca rugaciuni la sicriul meu, care trebuie sa fie foarte simplu. Corpul meu va fi expus in Sala Tronului, inconjurat de flori si de verdeata. Rog foarte mult sa nu fie cununi, afara de cateva de flori naturale, si aceasta numai cand inmormantarea mea va fi in lunile florilor; altmintrelea, vor fi numai ramuri de brad. Coroana de otel, faurita dintr-un tun luat pe campul de lupta si stropit cu sangele vitejiilor mei ostasi, trebuie sa fie depusa langa mine, purtata pana la cel din urma lacas al meu si readusa atunci la palat. Sicriul meu, inchis, va fi pus pe afetul unui tun biruit (daca se poate) la Plevna si tras de 6 cai din grajdurile mele, fara valuri negre". Urmasei sale, Regina Elisabeta, Carol i-a lasat, prin testament, dreptul de a se folosi de mosiile de la Brosteni, Sinaia-Predeal si Manastirea. Tot pentru regina a stabilit resedinta de vara la castelul Peles.
"Intretinerea acestei resedinte este in sarcina succesorului meu, caruia las in mostenire Castelul impreuna cu intreaga mosie <<Sinaia-Predeal>>, cu toate cladirile si stabilimentele. Mosia mea Brosteni, din judetul Suceava, revine asemenea viitorului Rege al Romaniei din Casa de Hohenzollern. Mosia mea Manastirea, din judetul Ilfov, va deveni proprietatea stranepotului si finului meu, Principele Carol al Romaniei, din ziua majoritatii sale; din veniturile acestei mosii insa nu se poate dispune inainte de moartea Reginei Elisabeta", a mai scris Carol. Casele si terenurile din jurul Palatului Capitalei au fost trecute in posesia viitorului Rege al României. Galeria de tablouri a ramas proprietate a Coroanei Romaniei. "Daruiesc, asemenea, sase sute mii de
lei nepoatei mele, Principesei Maria a Romaniei, rugand totodeodata ca viitoarea Regina sa combata luxul, care aduce, prin cheltuieli nemasurate, atatea nenorociri in familii. Hotarasc ca zestre pentru stranepoata mea, Principesa Elisabeta a României, opt sute de mii lei: aceasta suma va fi depusa in fondurile statului român la Casa de depuneri din Bucuresti si nu poate fi atinsa (nici chiar dobanzile) pana la casatoria sau la varsta de 21 de ani a tinerei Principese", a mai scris regele in testament. 12 milioane lei pentru asezamintele culturale Carol a lasat o suma de douasprezece milioane lei pentru diferite asezaminte, precizand si modul in care urmau sa fie

impartiti banii. "Academiei Române, sase sute mii de lei, capital pentru publicatiuni;Fundatiunii mele universitare pentru sporirea capitalului, sase sute mii de lei; Orfelinatul <<Ferdinand>>, din Zorleni, langa Barlad, pentru sporirea capitalului, cinci sute de mii lei; Pentru intemeierea unui Internat de fete de ofiteri din armata mea, ca un institut de educatie cu un invatamant practic (ca Augusta-Stift la Charlottenburg), la Craiova, doua milioane de lei;Pentru intemeierea unei scoli industriale la Bucuresti (organizarea sa aproape ca aceea de la Munchen), trei milioane de lei.Suma de cinci milioane va fi depusa in fondurile Statului la Casa de depuneri, dobanzile vor fi intrebuintate numai la sporirea capitalului pana la deschiderea acestor doua asezaminte; 1/3 din
capital este pentru cladire, 2/3 pentru intretinerea lor.Dobanda banilor in timpul cladirii va fi platita de succesorul meu si terenurile pe care se vor ridica aceste doua institute, rog foarte mult a le da fara plata.Societatii de binefacere <<Elisabeta>> pentru sporirea capitalului, patru sute mii de lei; Societatii geografice, fondata de mine, trei sute de mii de lei capital; Surorilor de caritate, fondate de Regina Elisabeta, trei sute mii de lei capital". Regele a dispus, de asemenea, intemeierea unui fond pentru a veni in ajutorul ofiterilor care ajungeau in stramtoare. A cerut sa se infiinteze un alt fond pentru studentii saraci, pentru burse in strainatate," spre a pregati pe tineri pentru scoala industriala ca profesori".
Pentru cantinele scolare, regele a lasat un capital trei sute mii de lei. "Distribuirea acestor douasprezece milioane va fi inceputa numai un an dupa moartea mea, astfel ca toate dobanzile acestei sume (aproape cinci sute mii de lei) sa ramana disponibile" , a mai precizat regele in testament.
Printr-un codicil semnat in decembrie 1911, Carol a adaugat in testament mosteniri pentru stranepotul Principele Nicolae al Romaniei si Principesele Maria si Ileana a Romaniei. Regele a cerut ca toate rudele sale sa primeasca fiecare cate un dar "care trebuie sa aiba cel putin un pret de opt sute pana la o mie lei". "Doresc ca toate persoanele care m-au servit in timpul Domniei mele, ca ministri, adjutanti regali, functionari ai Casei regale si princiare, dame de onoare etc, sa primeasca fiecare un dar, constand in un obiect de arta, un tablou, o miniatura, un ac, un ceasornic, un inel etc. Cele din urma obiecte vor fi luate din cutiile Mele, care contin bijuterii destinate ca daruri", a mai scris Carol in codicil.
A murit la varsta de 75 de ani, pe 27 septembrie 1914 la Castelul Peles, fiind inmormantat la Curtea de Arges.

Destinul artistului în societate, temă de referinţă în opera lui Thomas Mann

    Se înşală amarnic cel care crede că izbuteşte să pătrundă în profunzimea desfătătoare a operei unui mare scriitor doar printr-o simplă şi grăbită lectură, procedeu reducţionist prin care cultura temeinică este coborâtă la nivelul informării. Negreşit că sunt şi din aceia care fac mare paradă de cunoştinţele lor, chiar dacă aceste sărmane cunoştinţe trec doar cu puţin peste biografia unui autor şi pătrund doar două degete dincolo de coperţile cărţilor sale...

    Se ştie că un autor este mare întrucât el se dovedeşte mereu viu şi proaspăt în maniera-i inconfundabilă de-a înfăţişa temele abordate, altfel spus mereu actual şi foarte aproape de noi, de esenţa noastră umană, cu mulţimea întrebărilor pe care ni le punem şi cu răspunsurile ce ne este dat să le cunoaştem ori poate numai să tindem spre ele.

    Iată de ce, inepuizabil în adâncimea sondărilor din suflet şi societate, în general din întreaga existenţă, tot pe-atât pe cât se vădeşte de cuceritor în surprinderea frumosului artistic la cote de-a dreptul ameţitoare pentru cititori sau în locuri nici măcar bănuite de cei din jur, un mare scriitor trebuie citit şi recitit pentru a fi cu adevărat înţeles. Iar fiecare recitire înseamnă nu doar abordarea operei dintr-un nou unghi de înţelegere, care urcă dinspre nivelul plăcerii primare către nivelul superior datorat deplinei conştienţe estetice, filosofice şi morale, ci ea (recitirea) mai înseamnă conturarea şi întărirea unei concepţii juste şi atotcuprinzătoare asupra creaţiei respectivului autor, după care urmează în chip logic pasul decisiv către statutul omului de mare cultură, anume temeinica aşezare a artistului şi operei sale în fluxul culturii universale...

*

    Thomas Mann face parte din galeria marilor scriitori ai literaturii universale. Aşa stând lucrurile, este de la sine înţeles că a urmat nu doar linia clasicilor: Goethe, despre care avea să scrie că este cel mai mare german din toate timpurile, Schiller, căruia avea să-i dedice pagini de mare preţuire şi simţire artistică, Balzac, Tolstoi, Dostoievski etc., dar el s-a înscris cu autoritate în rândul celor mai prestigioşi scriitori din prima jumătate a secolului al XX-lea, acei câţiva corifei din plin dăruiţi cu har, care au contribuit prin stil, limbaj şi noi tehnici narative la imprimarea unui alt curs literaturii: Franz Kafka, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner.

    Fireşte, ne-am obişnuit să-l includem pe Thomas Mann în grupul de elită al reformatorilor ce au imprimat cuvântului şi frazei valenţe nebănuite până la ei. Dar dacă putem vorbi de o comuniune a scopurilor urmărite, anume infuzarea unor noi şi surprinzătoare potenţe cuvântului scris, în schimb nu putem vorbi de o comuniune a mijloacelor întrebuinţate întru atingerea scopului vizat. De fapt, nu cred că putem avea deplina convingere cum că Thomas Mann şi-ar fi propus întrebuinţarea cu predilecţie a unor instrumente topice şi stilistice, ceva în genul lui Kafka, cel obsedat de înfăţişarea chipurilor absurdului, sau în genul întortocheatelor analize psihologice întreprinse de Marcel Proust, respectiv în maniera lui Joyce, scriitorul preocupat să redea gândurile personajelor prin dilatarea incredibilă a timpului în care se petrece acţiunea.

    Căci la el se învederează cu limpezime o viguroasă linie clasică în realismul ei, încă de la primele nuvele şi mai ales de la primul său mare roman apărut în anul 1901, “Casa Buddenbrook” (subintitulat “Declinul unei familii”, de fapt al propriei sale familii de negustori din oraşul hanseatic Lüöbeck). Şi această linie parcurge fără întrerupere întreaga sa operă, inclusiv marile romane de mai târziu (“Muntele vrăjit”, “Iosif şi fraţii săi”, “Doctor Faustus”), chiar dacă autorul întrebuinţează cu succes nenumărate tehnici ajutătoare, precum: detaliul descris cu minuţiozitate, ceea ce-l înrudeşte cu Balzac; ironia abil mânuită pentru individualizarea unor personaje prin gestică, dar mai ales prin stereotipia rostirii aceluiaşi cuvânt (“lichidat”, de pildă, la pitorescul personaj Mynheer Peeperkorn din “Muntele vrăjit”), ceea ce îl apropie simţitor de Anton Cehov şi de Anatole France; în sfârşit, dar nu în ultimul rând, alunecările autorului înspre naturalismul lui Zola, uneori chiar cu insistenţe spre patologic (atenţia excesivă acordată bolilor de care suferă personajele din “Muntele vrăjit” internate în sanatoriul elveţian Davos), însă mai ales consistentele analize psihologice în care se lansează, fie prin descrierea amănunţită a trăirilor şi simţămintelor personajelor, fie prin amplele dialoguri pe care aceştia le întreţin, ceea ce – evident – ne aduce aminte de Dostoievski în mult mai mare măsură decât de Proust.

*

    Prin frecvenţă şi adîncime, tema dominantă a operei lui Thomas Mann o constituie cea a artistului aflat în permanentă confruntare cu lumea burgheză din jur, o lume sănătoasă şi mulţumită de sine, însă cu totul şi cu totul lipsită de înţelegere cu privire la adevărata menire a artei şi a artistului.

    Această opziţie ireconciliabilă dintre artă şi viaţă, respectiv dintre artist şi lume, urcă de la primii germeni ai temei, aşa cum apar ei în nuvelele de tinereţe (“Tristan”, “Tonio Kröger”, “Copilul minune”), trece prin sanatoriul elveţian şi prin discuţiile înverşunate dintre Settembrini şi Naphta, memorabilele personaje din “Muntele vrăjit”, pentru ca în complexul roman “Doctor Faustus”, apărut în anul 1947, să atingă apogeul artistic şi filosofic în persoana compozitorului Adrian Leverkühn, artistul de geniu care, aidoma unui alt Faust al vremurilor moderne (modelul său real i-a fost oferit lui Mann de către rebelul Nietzsche), nu pregetă să încheie un pact cu diavolul, însă el sfârşeşte prin a se prăbuşi în noaptea fără capăt a nebuniei.

    Dar Hanno Buddenbrook, compozitor şi el, nu este la rândul lui un solitar şi un neînţeles până la moartea-i pretimpurie?!...

    Nuvela “Tonio Kröger” (apărută în 1903) este un veritabil testament de credinţă al lui Thomas Mann pentru tema în discuţie, ceva asemănător, chiar foarte asemănător cu rolul deţinut de “Însemnări din subterană” în ansamblul marii creaţii dostoievskiene. Căci Tonio nu numai că vorbeşte de simţământul izolării artistului şi al “neapartenenţei la restul lumii”, dar chiar insistă asupra “blestemului cunoaşterii şi al chinurilor creaţiei”, convins fiind că “cine trăieşte din plin n-are vreme să creeze şi că pentru a fi cu adevărat creator trebuie să fi murit mai întâi”. Adică taman ceea ce, peste patru decenii, va ilustra Thomas Mann la un înalt nivel artistic prin personajul său Adrian Lverkühn, cel retras într-o cumplit de nefericită solitudine.

Sighetu-Marmaţiei,                            George PETROVAI

      

DESTINUL

Orice se întâmplă în viaţă este spre binele nostru,  aşa că încetează să-ţi mai faci griji pentru viitor!

    După evenimentele de la 11 septembrie, o firma a invitat membrii rămaşi ai altor firme afectate de atentate să împartă  spaţiul de birouri rămas disponibil.  

     La una din întâlnirile de dimineaţă, şeful serviciului de securitate a spus poveştile acelor oameni rămaşi în viaţă ... şi motivele lor au fost toate lucruri  MINORE: 

 - directorul firmei a supravietuit in ziua aceea fiindca fiul lui incepuse gradinita.  

 - un altul a ramas in viata fiindca iesise sa cumpere gogosi. 

 - o femeie a intarziat la serviciu fiindca nu sunase ceasul desteptator. 

 - un altul a pierdut autobuzul. 

- altul si-a murdarit hainele cu mancare la micul dejun si a trebuit sa se schimbe.  

- Altuia nu i-a pornit masina.

 -  Unul s-a intors sa raspunda la telefon. 

 -  Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la scoala. 

 - Altul nu a gasit un taxi. 

  Exemplul care i-a uimit pe toţi a fost al unui om care se încălţase cu o pereche de pantofi noi în dimineaţa aceea fatidică. Pe drumul spre serviciu, l-au ros  pantofii şi s-a oprit la farmacie să-şi cumpere leucoplast. De aceea este în viaţă astăzi!    

 Acum, când mă înţepenesc în trafic, pierd un lift, mă întorc din drum să răspund la telefon ... adică atunci când au loc toate acele lucruri mărunte care mă enervează,  mă gândesc că probabil acela este locul în care Dumnezeu vrea ca eu să mă aflu în acel moment ...    

 Data viitoare, când dimineaţa ta pare ca începe prost, când copiii se îmbracă prea încet, nu găseşti cheile maşinii, prinzi toate semafoarele pe roşu, nu te simţi  supărat sau frustrat.   

 Dumnezeu este la datorie - datoria de a veghea asupra ta!!!

Sursa FACEBOOK