Crimă economică la Ministerul Culturii

Un grup de persoane private, autointitulate președinți, alese de persoane interesate și fără calitate, acordă pensii de la bugetul de stat fără nicio bază legală, folosindu-se de organizații obștești, înființate de stat, însă dizolvate în 1990, odată cu prăbușirea comunismului și noua organizare a statului român.

Deși legea nu permite o asemenea aberație, fenomenul are loc, la vedere, sute de milioane de euro fiind alocate cu ajutorul unor funcționari de la Ministrul Culturii și Identității Naționale. Pentru ca nelegalitatea să fie aparent acoperită, funcționari de la Ministerul Culturii în conivență cu politicieni, cu structuri oculte, au creat o Listă Centralizator fără bază legală și fără elemente legal-constitutive.

De fapt, o listă centralizator a unei uriașe delapidări a bugetului statului în formă evidentă, al cărei scop este acoperirea nulității juridice a unor beneficiari nelegali. Cei care vor avea curiozitatea și obligația să verifice constituenții acestei Liste centralizator, vor observa că majoritatea nu au actele constitutive ale persoanei juridice, nu sunt constituiți legal, nu au reprezentanți legali conform legii, nu funcționează conform reglementărilor în domeniu. Cu alte cuvinte, membrii presupuselor organizații nu există legal și, ca atare, nu pot gira afacerile pe care unele persoane le gestionează în vădit stil mafiot, pentru un presupus interes general în fapt nelegal. Ca atare, membrii acestor organizații din Lista centralizator nu reprezintă decât o masă de manevră a unor grupuri constituite mafiot, respectiv fără prevederile legii.

Lista centralizator a MCIN este în fapt un element prin care funcționează o rețea de criminalitate economică prin care România s-a ales cu artiști cât nu are toată planeta. Centralismul post-decembrist a creat și această monstruozitate care a reușit deja să își arate hidoasa față, a unor forte incontrolabile situate deasupra legii, controlând prin intermediul banului public persoane, instituții, demnitari. Cum pot structuri a căror existență juridică se bazează pe afirmații, să încalece statul, ministerele și să facă trafic de influență abonându-se nestingherite la bugetul de pensii, e o întrebare cu răspuns mult prea simplu. În măsura în care fenomenul este perfect posibil în România el se înscrie, probabil, în elemente sistemice care sunt inacceptabile.

Ceea ce se întâmplă la nivelul MINISTERULUI CULTURII, care prin funcționari implicați a preluat o nelegalitate printr-o altă nelegalitate numită Lista Centralizator, considerându-se deasupra legii, nu poate continua decât cu riscul stabilirii sistemului mafiot drept regulă oficială. Curtea de Conturi a României care nu poate efectua controale decât la instituțiile statului, și nu la organizații în curs de constituire sau constituite de drept privat, are prilejul de a-și arăta utilitatea statutară solicitând hotărârile judecătorești de înființare și actele constitutive ale celor care formează Lista Centralizator de la Ministerul Culturii, abonați la fondul național de pensii, via fondului special. Veritabilă afacere mafiotă, cu efecte de stimulare a criminalității politice și economice, lista centralizator de la Ministerul Culturii are deja zeci de ramificații în justiție, politică, casa națională de pensii.

Sub nasul Curții de Conturi se derulează drenajul a sute de MILIOANE de euro spre fantome juridice, care chiar în ipoteza șocantă că ar fi persoane juridice de drept public,  cum își imaginează în delirul ciumei roșii,  nu ar putea accesa conform legii, nici măcar un leu de la bugetul statului.

Autor: Ioan Vieru

Sursa: cotidianul.ro

O zi mai tristă decât veacul

           de Gheorghe Pârja

        

Veacul trecut a fost, poate, cel mai trist din ultimele două milenii. Dacă luăm în seamă tragedia celor două conflagraţii, prin morţii lor, dar şi prin cruzimea rapturilor teritoriale. Din nefericire, România a fost în suferinţă în acest context. După cum ştim, Basarabia fusese prima provincie românească, care îşi declara Unirea cu ţara, în anul 1918, iar în iunie 1940, prima care este smulsă din trupul întregit al României printr-un ultimatum. Ediţia „Ziarele României Mari,” numărul 30, abordează acest trist episod al istoriei noastre. Aşa mi-a fost dat să ţin în mână, pentru prima dată, copia notei ultimative dată de Guvernul sovietic Guvernului Regal al României, în ziua de 27 iunie 1940, ora 2,47. Cu câteva zile înainte, ministrul de externe sovietic, Molotov, îl informa pe ambasadorul german la Moscova că guvernul său urma să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, iar rezolvarea acestei probleme nu suferea nicio amânare. În caz de refuz, se va recurge la forţa armată.

Citez din telegrama groazei: ”În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni. Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei. Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată, în mod organic, cu chestiunea transmiterii către URSS a acelei părţi a Bucovinei, a cărei populaţie este legată, în marea sa majoritate, cu Ukraina sovietică.” Vestea ultimatumului sovietic, care obliga autorităţile române să evacueze, în termen de patru zile, Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei a căzut ca un trăsnet asupra populaţiei din aceste provincii. Cât şi asupra autorităţilor militare şi civile, care nu se aşteptau ca statul român să le abandoneze atât de uşor.

Cele două consilii de coroană, convocate în 27 iunie, au pus faţă în faţă partizanii apărării şi pe cei ai cedării. Nicolae Iorga a fost unul dintre cei mai vehemenţi apărători ai ideii de rezistenţă în faţa agresiunii sovietice: ”Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem!”, dar istoricul, cu încă cinci membri ai consiliului, nu a avut câştig de cauză. Guvernul de la Bucureşti s-a conformat şi a acceptat termenii sovietici. Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei a fost însoţită şi de preluarea abuzivă a Ţinutului Herţa, care nu figurase în notele ultimative, şi care făcea parte din Vechiul Regat. Protestele părţii române nu au avut niciun rezultat, urma groasă a creionului roşu al lui Molotov a marcat conturul noii hărţi. Părăsirea provinciilor româneşti de către români s-a realizat în condiţii extrem de grele. Trupele sovietice au încălcat termenii înţelegerii, prin nerespectarea orarului de ocupaţie, au deschis focul, au luat prizonieri, au dezarmat unităţi româneşti, au capturat material de război şi au sechestrat trenurile de evacuare.

Agresiunilor sovietice li s-au adăugat şi cele ale grupurilor radicale comuniste, în rândul cărora s-au regăsit numeroşi cetăţeni de origine evreiască, care, după anii de persecuţie antisemită, nu s-au sfiit să salute cu bucurie anexarea Basarabiei la Uniunea Sovietică. Românii au devenit pribegi în propria ţară. Raptul teritorial a constituit începutul unei adevărate drame naţionale, provocându-le românilor mari suferinţe. Una dintre cele mai importante consecinţe ale anexării acestor teritorii a fost exodul de populaţie. Către sfârşitul lunii octombrie 1940, se refugiaseră din Basarabia peste 100.000 de persoane. Întreaga ţară s-a implicat în ajutorarea celor evacuaţi.

Unde au fost puterile garante? România renunţă silit la garanţiile franco-engleze. Hitler câştigă tot mai mult teren. Franţa este îngenuncheată, iar Anglia înconjurată de inamici. Celebrul ziarist Pamfil Şeicaru scrie în publicaţia sa „Curentul” despre cei vinovaţi de dezastrul teritorial românesc. România a rămas fără aliaţi, pradă Germaniei şi Uniunii Sovietice. Doar oficiosul Vaticanului a confirmat caracterul românesc al Basarabiei. De la Berlin se salută ocuparea acestui teritoriu. Inamicii noştri nu au ezitat să profite. O zi mai tristă decât veacul. Se apropie Dictatul de la Viena, la 30 august 1944, când s-a decis divizarea provinciei istorice, Transilvania. De acest tragic eveniment se ocupă Ediţia de astăzi a celebrei colecţii.

Fotografia zilei - A înflorit cactusul lui Gelu...

Simona Halep și Mihaela Buzărnescu, adversare în turul al doilea la Wimbledon 2019

 Jucătoarele române de tenis Simona Halep şi Mihaela Buzărnescu se vor înfrunta în runda a doua a turneului de la Wimbledon, al treilea de Mare Şlem al anului, după ce Buzărnescu a dispus, luni, de americanca Jessica Pegula cu 6-4, 6-4.

Mihaela Buzărnescu (31 ani, 53 WTA) a obţinut victoria într-o oră şi 21 de minute în faţa americancei de 25 de ani, care se află pe poziţia a 72-a în clasamentul mondial.

În primul set, Buzărnescu a fost condusă cu 2-0, a restabilit egalitatea, 2-2, Pegula a făcut un nou break şi a avut 3-2, dar românca a reuşit trei ghemuri consecutive, desprinzându-se la 5-3. Mihaela a servit pentru set, dar americanca a făcut break, Buzărnescu încheind setul pe serviciul adversarei, 6-4.

În actul al doilea, Buzărnescu a condus cu 4-0, dar Pegula a revenit formidabil şi a egalat, 4-4, Buzărnescu s-a redresat la timp şi şi-a făcut serviciul, 5-4, iar apoi a încheiat conturile cu un break, 6-4.

Românca şi-a asigurat un cec de 72.000 de lire sterline şi 70 de puncte WTA.

Halep și Buzărnescu, adversare doar o dată până acum

Buzărnescu a ajuns anul trecut până în turul al treilea la Wimbledon, la prima sa participare pe tabloul principal.

Simona Halep (27 ani, 7 WTA) a învins-o, luni, pe belarusa Aleksandra Sasnovici (25 ani, 36 WTA) cu 6-4, 7-5.

Halep şi Buzărnescu s-au înfruntat o singură dată, în 2008, la turneul ITF de la Monteroni D'Arbia (Italia, 25.000 de dolari), Simona câştigând cu 6-3, 6-0, în primul tur.

Sursa: Agerpres

Top 3 blogul MOARA lui GELU din 2 iulie 2019

1. Tabăra prieteniei literare "De amicitiae", ediţia a III-a...- 472 vizualizări;

2. Acuzaţii de fraudă masivă la europarlamentare...- 440 vizualizări;

3. ANI: Avere nejustificată a primarului Cătălin Cherecheş...- 319 vizualizări.

UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA la CENTENAR / Gala premiilor UZPR pe 2018

UZPR a sărbătorit în acest an centenarul existenței sale. În 11 ianuarie a fost dezvelită o placă memorială montată pe frontispiciul clădirii (str. C-tin Mille nr.4) în care a fost semnat, în 11 ianuarie 1919, actul de constituire al Uniunii. Au urmat, în timp, o serie de alte activități, în Bucu­rești și în țară, fiindcă, „pentru a putea privi

înainte… UZPR se adaptează, se reinventează, bate în ritmul contempo­ra­neității și al oamenilor în slujba cărora s-a pus” (D. D. Glăvan, preșe­dintele UZPR). Și, fiindcă în anul trecut conducerea uniunii a lansat în cinstea Centenarului Unirii concursul „Tot ce-i românesc nu piere!”, în care s-au înscris aproape 100 de concurenți, și juriul și-a încheiat treaba, în 19 iunie a avut loc festivitatea de premiere a câș­tigătorilor. Gazdă primitoare a fost postul public de televiziune, Studioul II, iar moderator: Mihai Constantinescu. (După ce va trece prin prelucrarea de specialitate, înregistrarea făcută va fi difuzată pe TVR, începând cu data de 6 iulie.)

Organizarea foarte bună (felicitări celor implicați!) a făcut ca studioul să fie plin cu invitați de marcă: ambasadori, academicieni, ziariști din presa scrisă și on line, din radio și televiziune, reprezen­tanți ai filialelor UZPR din toată țara. După cuvântul, scurt și concis, al președintelui, Doru Dinu Glăvan, timp de aproape patru ore, s-au rostit „laudatio” despre premiați și lucrările lor, reprezentând: presa scrisă, online, reviste, producții radio, producții tv, carte de publicistică, premiul pentru întreaga activitate, s-au înmânat trofee și diplome…o formație muzicală de bună calitate, – cu mențiune specială pentru un invitat special, Sergiu Cioiu – au contribuit sim­țitor la reușita evenimentului. Premiul pentru „Carte de publicistică” a fost atribuit lui Ioan Ardelean-Pruncu pentru cartea: „Mara­mureșul ziare și ziariști. De la începuturi până în 1945”, apărută în 2018 la Editura „Valea Verde” din Sighetu Marmației.

Maramureşeanul Ioan Ardeleanu-Pruncu a primit Premiu pentru carte de publicistică

Laudatio

De puține ori, la vârsta senioriatului, evenimentele te mai surprind. Iată că am trăit o puternică emoție când am pătruns în fondul lucrării pe care astăzi, Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România o evidențiază cu un important premiu.

Autorul, Ioan Ardeleanu-Pruncu, s-a angajat la o muncă de galere când  și-a propus să aducă spre cititor o enciclopedie, un tom numit cu un titlu modest, dar clar: ,,Mara­mureșul. ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945.” Un efort de cercetare dus pe mulți ani, acoperă aproape un secol – de la prima pu­blicație jurnalistică din Maramureș, din 1865, până la momentele tumultoase, dramatice și încă puțin cunoscute din anii de început ai eliberării, devenită de fapt ocupație sovietică.

Păstrarea și Devenirea Țării Maramureșului sunt prezentate într-o prefață semnată de Ioan Aurel Pop – omul de știință care a dat monumentala Istorie a Transilvaniei și se află în fruntea Academiei Române. În acest cadru de înalt profesionalism jalonat din startul volumului, descoperim o metodă de abordare dusă consecvent pe tot parcursul volumului de peste 600 de pagini. Istoria Maramureșului este prezentată prin angajarea în marea cauză națională a unor publicații locale susținute de oamenii de cultură – colaboratori, fondatori sau ziariști.

Ioan Ardeleanu-Pruncu aduce la lumină cu forța evocării excelent documentate mari fapte de patriotism și angajare până la sacrificiu a personajelor care au servit cauza națională prin cuvântul scris românește în vatra maramureșeană.

Figuri tragice, care după MARELE ACT de la 1 decembrie 1918 trăiesc drama Dictatului de la Viena.

Ion Bilțiu-Dăncuș, condamnat la moarte de două ori în 1918 și 1944 de austro-ungari și apoi de hortyști, nu scapă de furia rușilor pentru că s-a opus alipirii Maramureșului la Ucraina Sovietică în 1945.

Cu interes descoperim din volumul premiat că una din ­per­sonalitățile televiziunii române -Tudor Vornicu -, este nepotul unui mare intelectual patriot- Gheorghe Vornicu, profesor și ziarist, fondator al Muzeului etnografic al Maramureșului din Sighetu Marmației.

Autorul volumului pe care am onoarea să-l prezint dv, un om de cultură profund dedicat Maramu­re­­șului, este și un ziarist cu un cuvânt mereu prezent în actualitatea vremurilor și locurilor. Alegerea UZPR MERITĂ ȘI EA, ÎN SINE, UN PREMIU.

Dan Constantin, senior editor Jurnalul, cotidian național

Cheile Bicazului sunt poarta istorică de intrare în ţara Moldovei. Judecătorii nu cunosc trecutul!

E absurd cum o sentinţă judecătorească mută Cheile Bicazului din judeţul Neamţ la judeţul Harghita. Paradoxal asistăm la un război teritorial fratricid intern, cu complicitatea unor judecători care nu cunosc istoria României şi a unor ofiţeri de servicii care nu-şi fac datoria? Cheile Bicazaului de la Bogdan I „Infidelul” din 1364 au fost porţile de intrare în voievodatul Moldovei. A le muta astăzi la județul Harghita, pe lângă faptul că încalcă legea împărţirii administrative pe judeţe din 1968 este şi o distorsionare flagrantă a istoriei noastre.

Judecătorii Tribunalului Prahova a decis să mute granița dintre județele Harghita și Neamț fără să cunoască trecutul Moldovei, iar în acest fel Cheile Bicazului trec în administrarea judeţului Harghita. Cheile Bicazului sunt motiv de dispută în instanţă între judeţele Neamţ şi Harghita încă din 2013. Zilele trecute, însă, magistraţii Tribunalului Prahova au stabilit linia de hotar dintre judeţul Neamţ şi Harghita, astfel că zona Cheile Bicazului aparţine acum oraşului Gheorghieni şi nu comunei Bicaz Chei. „Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Consiliul Judeţean Harghita. Stabileşte linia de hotar dintre teritoriul administrativ al oraşului Gheorgheni şi teritoriul administrativ al comunei Bicaz – Chei, astfel: DN 12 Gheorgheni (DN 1)-Lacul Roşu-limita Jud. Neamţ o +ooo 32 +32,ooo Km., conform Hotărârii nr. 540/2000 din 22/06/2000 publicat în Monitorul Oficial, Partea I NR. 338 din 20.07.2000″, se arată în decizia magistraţilor, citată de Mediafax. Sentinţa nu este însă definitivă şi poate fi atacată.

Primarul oraşului Gheorgheni spune că şi-a dat seama în 2009 că limitele dintre cele două judeţe au fost modificate. Cheile Bicazului sunt amintite de lucrarea „Descriptio Moldaviae”, în 1714, scrisă de către cărturarul european şi umanist Dimitrie Cantemir ca fiind poarta de intrare îm Molodva. Mai mult, cronicile moldoveneşti vechi, în special cronica lui Macarie şi letopiseţul Ţării Moldovei din secolul XVI şi XVII vorbesc de întâmplări la frontiera Cheile Bicazului ca locuri ale Ţării Moldovei. Prin aceste chei celebre a fugit domnul Petru Rareş de boierii trădători în urma invaziei lui Suleiman Magnificul de la 1538.

După retragerea de la Hotin, la 15 septembrie 1538, Rareş a fost ajuns şi atacat de oamenii noului domn Ștefan al V-lea Lăcustă, pierzând o parte din tezaur şi chiar pe unul din fiii săi. Scăpat din luptă, s-a îndreptat spre Piatra lui Crăciun (Piatra Neamţ), iar la 17 septembrie 1538 a poposit la mănăstirea Bistriţa, făcând un legământ pentru întoarcerea în domnie. A doua zi, ajuns de urmăritori, fugi pe ascuns din mănăstire spre apus, licenţiindu-şi însoţitorii, şi ajungând la mănăstirea Bisericani (18 septembrie), unde repetă legământul. Aici a fost sfătuit să aleagă o cale de trecere spre Transilvania puţin folosită pe atunci.

Astfel, Petru Rareş a evitat „Drumul de Sus”, al Bistriţei sau Sucevei, care urma prin pasul Rodna, trecătoarea folosită de el, pe care am identificat-o în 1978, fiind Cheile Bicazului. A urmat un drum dificil, trecerea hotarului moldo-transilvan prin munţii Hăşmaşului şi Harghita, şi, în cele din urmă, după şase zile de drum întâlnirea cu nişte pescari ardeleni, poate şi cu un ostaş secui, trimis în întâmpinarea lor de voievodul Ştefan Mailat, care l-au condus la casa unui nobil secui, ce l-a ajutat să plece mai departe, de-acum în trăsură şi cu escortă de oşteni. În cele din urmă, trecând prin Odorhei, la 26 septembrie 1538. Abia la sfârşitul secolului XVIII, ca şi în cazul Bucovinei, Poarta Otomană a fost de acord cu o modificare a frontierei care a făcut ca frumoasele Chei ale Bicauzului să fie luate prin furt de către imperiul austriac.În anul 1790, în urma unei convenţii între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman are loc o rectificare de graniţă prin care se iau Moldovei 30.000 de iugăre (teritoriul actual al comunelor Dămuc, Bicaz-Chei şi Bicazu Ardelean). Trei ani mai târziu, teritoriul este dat în folosinţă Regimentului I Pedestru de Grăniceri Secui pentru asigurarea cheltuielilor de întreţinere, prin prescriptul Împăratului Josef al II-lea. În anul 1848, teritoriul trece în proprietatea Imperiului Austro-Ungar după ce secuii nu au sprijinit armata imperială. Din anul 1860 este prima atestare documentară a localităţii Dămuc (Domuk), iar în 1918, la Unirea cu România, comuna Bicaz devine comuna Bicazu Ardelean care rămâne la judeţul Ciuc.

În perioada interbelică (1932), comuna Bicaz-Chei (care cuprindea şi teritoriul comunei Dămuc) s-a desprins din Comuna Bicazu Ardelean, iar în 1939, Dămuc se desprinde din Bicaz-Chei. Trupele hortiste au ocupat teritorul între 1940 şi 1944, iar din 1951 şi până în prezent, comuna Dămuc aparţine administrativ de judeţul Neamţ.

Prin Legea nr. 3/1968 Cheile Bicazului au revenit acasă la judeţul Neamţ din Moldova. Cine are interesul să schimb frontierele stabilite prin legi de către judecători care nu apără legea administrativă şi nu cunosc istoria României? Pe bună dreptate românii au ieşit în stradfă împtriova acestui abuz ce creează frontiere interne fratricide. Poate nu întâmplător miile de molodveni de la mitingul din Piatra Neamț au cântat cu privirea încordată cântând: ”Treceți batalioane române Carpații!”

Ionuţ Ţene

ANI: Avere nejustificată a primarului Cătălin Cherecheș

  Agenția Națională de Integritate a constatat existența unei diferențe nejustificate în cuantum de 2.741.026,318 lei între averea dobândită și veniturile realizate de către CHERECHEȘ CĂTĂLIN, Primar al municipiului Baia Mare, Județul Maramureș, în perioada 26 iunie 2012 – 31 decembrie 2017.

         Având în vedere cele de mai sus, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curţii de Apel Cluj, în vederea începerii acțiunii de control cu privire la modificările patrimoniale intervenite și veniturile realizate în perioada exercitării funcției de către CHERECHEȘ CĂTĂLIN.

 De asemenea, întrucât în declarațiile de avere din data de 17 iulie 2017 (rectificată) și din data de 15 iunie 2018,  persoana evaluată a declarat informații neconforme cu realitatea, în speță un împrumut de 500.000 euro acordat în nume personal (în anul 2016), Agenția Națională de Integritate a sesizat Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, în vederea verificării indiciilor privind săvârșirea infracțiunii de „fals în declarații” în formă continuată, prevăzută de art. 326 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, cu aplicarea art. 35, alin. (1) din același act normativ.

  Persoana evaluată a fost informată despre declanșarea procedurii de evaluare, drepturile de care beneficiază (de a fi asistat sau reprezentat de un avocat și de a prezenta date sau informații pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris), precum și despre existența diferențelor semnificative.CHERECHEȘ CĂTĂLIN nu a depus la dosarul de evaluare un punct de vedere în acest sens. Precizăm că Agenția a transmis în atenția persoanei evaluate șase solicitări de a prezenta date sau informații relevante.

 Agenția Națională de Integritate își exercită atribuțiile cu respectarea principiilor legalității, confidențialității, imparțialității, independenței operaționale, celerității, bunei administrări, precum și al dreptului la apărare.

                                                                            MaraMedia

Laureații Festivalului-Concurs de Literatură „Ion Budai Deleanu”, Ediția a IX-a, 2019

Marele Premiu și Trofeul Festivalului: Nichi Ursei ,Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

Secțiunea POEZIE:

Premiul I: Constantin Bidulescu, Ploiești, jud. Prahova.

Premiul II: Gela Enea ,Craiova, jud. Dolj.

Premiul III: Ioan Mugurel Sasu, comuna Vama, jud. Suceava.

Premiul Special „Ion Budai Deleanu”: Paraschiva Abutnăriței, Vatra Dornei, jud. Suceava.

Premiul Special al Juriului: Maria Magdalena Matei, comuna Ciofringeni, jud. Argeș.

Mențiune: Raluca Tamara Pop, Reghin, jud. Mureș.

Secțiunea PROZĂ SCURTĂ:

Premiul I: Vasilica Ilie , București.

Premiul II: Daniela Tiger, Sebeș, jud. Alba.

Premiul III: Ion Micuț, Râmnicu Vâlcea, jud. Vâlcea.

Premiul Special „Ion Budai Deleanu”: Dorel Lazăr, Aiud, jud. Alba.

Mențiune: Cristina Adriana Zaha, Arad.

Premiile se vor acorda în data de 12 iulie, a.c. la Geoagiu Băi.

                                                                                       GDL

PSD, învinşi şi învingători

 Fără surprize de proporţii, cum au fost de pildă la alegerea lui Mircea Geoană, în 2005, congresul PSD din iunie 2019 s-a desfăşurat între limitele trasate de premierul Dăncilă. În numele democraţiei şi libertăţii de opinie, nicio clipă tabăra Dăncilă nu a pierdut controlul.

Un posibil rebel, un simbol al baronilor, Marian Oprişan, huiduit de sală, nu a fost lăsat să vorbească. Codrin Ştefănescu, o voce puternică, revoluţionară, fost secretar general în timpul lui Liviu Dragnea, observând în ce parte bate vântul schimbării, s-a dat rapid pe brazdă.

Taberele învinşilor şi învingătorilor s-au detaşat foarte clar, prin diferenţele mari de voturi obţinute.

Triumviratul Dăncilă-Teodorovici-Fifor pornesc la drum votaţi masiv, spre deosebire de Şerban Nicolae, Liviu Pleşoianu sau contracandidata doamnei Dăncilă, doamna Ecaterina Andronescu, care a luat doar 50 de voturi din aproape 4.000.

PSD şi-a rezolvat problemele din punct de vedere al legitimităţii. Social-democraţii prezenţi la congres par să fi depăşit şi complexul Dragnea, fostul lider fiind pomenit doar în treacăt, dar nu de susţinătorii Vioricăi Dăncilă, ci de învinşi.

Noua echipă îşi doreşte înainte de orice să treacă peste perioada Dragnea şi să reconstruiască partidul. Recunosc greşelile făcute şi sunt conştienţi că rezultatele de la europarlamentare au fost dezastruoase.

Viorica Dăncilă şi-a luat şi angajamentul că guvernul nu va modifica prin ordonanţe legile justiţiei, recunoscând astfel valabilitatea referendumului.

Fără triumfalismul şi aroganţa de altădată, delegaţii la congres, în unanimitate, par să fi descoperit valoarea modestiei, a onestităţii în politică. Poate că este, totuşi, prea târziu. Ce au câştigat într-o parte pierd în alta: PSD nu mai are „greii” de altădată, nu mai are un grup compact de lideri puternici, recunoscuţi ca atare de public şi de mass media, capabili să ţină piept adversarilor, să se bată de la egal la egal cu liderii celorlalte partide.

Aşa se explică de ce social-democraţii nu au un candidat prezidenţial. Din rândul partidului nu se detaşează nicio mare figură, care prin propria personalitate să se impună ca prezidenţiabil. Însăşi Viorica Dăncilă a declarat că nu va accepta să candideze la preşedinţie, conform cutumei că şeful partidului este automat candidatul prezidenţial.

Desemnarea candidatului prezidenţial este următoarea urgenţă. Călin Popescu Tăriceanu profită de situaţie şi face toate diligenţele pe lângă conducerea PSD să fie desemnat candidat al alianţei PSD-ALDE. Vor urma măsurători, dar adevărul este că nu sondajele sunt determinante, ci negocierile politice.

De fapt, publicul nu este foarte interesat de candidatul prezidenţial al PSD. Atenţia opiniei publice este concentrată pe desemnarea unui candidat propriu al Alianţei USR-PLUS, care ar pune în dificultate candidatura lui Klaus Iohannis. Deja s-a încetăţenit ideea că dreapta câştigă alegerile prezidenţiale, indiferent de profilul candidatului. PSD pare să se fi împăcat cu această idee. Victor Ponta spunea că ar fi posibilă o victorie la preşedinţie, dar numai cu un candidat unic PSD-ALDE-Pro România. Declaraţia fostului candidat prezidenţial care a pierdut în faţa lui Klaus Iohannis nu a stârnit niciun fel de interes. Nu se ştie, însă, niciodată.

Dacă promite că nu va mai modifica legile justiţiei, că va respecta spiritul referendumului, dacă a renunţat la moştenirea lui Dragnea, care vor fi noile linii de forţă ale PSD? Se va concentra pe guvernare, va pregăti terenul pentru alegerile locale şi parlamentare din 2020? Din lucrările congresului nu reiese foarte clar în ce direcţie va duce noua echipă partidul lăsat în derivă de Liviu Dragnea.

Autor: Dumitru Păcuraru

Sursa: Informaţia zilei Maramureş

Englezii au făcut echipa ideală de la EURO 2019. Un singur român a prins primul "11" - Cristi MANEA!

 Cristian Manea este singurul tricolor care și-a făcut loc în echipa ideală a turneului Campionatului European de fotbal, Under 21, în viziunea englezilor de la goal.com.

România U21 a fost marea surpriză de la Campionatul European de tineret. Elevii lui Mirel Rădoi au ajuns până în semifinalele EURO 2019, acolo unde au fost învinși de Germania, scor 2-4. România a făcut parte din grupa morții, alături de Anglia, Franța și Croația. Tricolorii au terminat pe primul loc grupa, după ce au obținut victorii cu Croația (4-1) și Anglia (4-2) și un egal cu Franța (0-0).

Astfel, Cristi Manea a fost desemnat cel mai bun fundaș dreapta de la EURO 2019. "Dinamicul fundaș de 21 de ani a avut o contribuție majoră în parcursul remarcabil al României până în semifinale. Niciun jucător nu a câștigat mai multe dueluri decât Manea (13), care a reușit și cele mai multe intercepții (12)", scriu englezii.

Dayot Upamecano de la Franța și Federico Chiesa de la Italia sunt ceilați doi jucători care și-au făcut loc în echipa ideală și care nu au jucat finala Campionatului European de fotbal. Așa cum era de așteptat, Spania și Germania, cele două finaliste, au dat cei mai mulți jucători în echipa ideală a turneului: fiecare câte 4.

EURO 2019. Echipa ideală a turneului:

• Antonio Sivera (Spania) – portar
• Cristian Manea (România) - fundaș dreapta
• Dayot Upamecano (Franța) - fundaș central
• Jonathan Tah (Germania) - fundaș central
• Benjamin Henrichs (Germania) - fundaș stânga
• Fabian Ruiz (Spania) - mijlocaș dreapta
• Mahmoud Dahoud (Germania) - mijlocaș central
• Dani Ceballos (Spania) - mijlocaș central
• Dani Olmo (Spania) - mijlocaș stânga
• Luca Waldschmidt (Germania) – atacant
• Federico Chiesa (Italia) – atacant.

Sursa: Digi Sport                                                                            C.S.

Nunţile de altădată

Nunţile de astăzi nu sînt mai presus de cele de odinioară, cu diferenţa că acum totul este cumpărat din comerţ – excepţie face sticluţa de pălincă pe care o primim după Danţul miresei, la plecare. Nunta trece, însă rar este urmată de botez, tinerii familişti amînă să facă prunci, ceea ce îi diferenţiază de generaţiile anterioare.

Iubirea ne conduce toată viaţa, căci dragostea se află în prim-plan, după ce nivelul de trai a crescut şi timpul liber de după serviciu îl folosim pentru rezolvarea problemelor psihologie legate de această forţă acaparatoare ce ne domină (adăugăm şi dragostea pentru muncă, divinitate şi ţară, în completare). Tinerii de îndrăgostesc şi prin căsătorie societatea le încuviinţează sexul şi procreerea. Niciodată nu ne este viaţa mai fericită decît arunci cînd soţii se iubesc, părinţii îşi iubesc copiii şi sîntem iubiţi de aceştia! (Deşi întotdeauna există şi nuanţe.)

Iubirea în societatea contemporană ia adesea forme ce ridică probleme etice, de exemplu în cazul căsătoriei unui tînăr cu un bătrîn, sau juridice: occidentul a liberalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex, iar ţările din orient, majoritar creştine, nu acceptă aşa ceva. Procreerea are loc acum şi în … eprubetă. Căsătoria n-ar trebui să fie doar pentru sex, căci astfel de relaţii nu duc spre cer. Dragostea înseamnă că tinerii se supun de bunăvoie imperativelor vieţii conjugale (ţăranii puneau în patul mirilor un jug de boi).

Ridicarea poalelor nu mai e privită ca ruşinoasă, sexul nu mai ascunde nimic (dezvăluie totul), n-are sfinţenia dragostei neîntinate, dacă aşa ceva poate exista (noi ştim că da). Soluţia desvrăjirii de angoasa existenţială este căsătoria din iubire, farmecul căreia nici nu se compară cu energia animalică de pe internetul pornografic.

Anii de şcoală întîrzie căsătoriile cu un deceniu şi adesea tinerii au 30-35 de ani cînd decid să devină o familie în mod legal. Încă depind de părinţii pensionari, nu dovedesc maturitate psihică şi responsabilitate de familist – dar au trecut prin experienţe de viaţă şi sexuale, de regulă neplăcute, care i-au ajutat să vadă adevărul. Scapă de iluziile juneţii: că pot deveni faimoşi şi bogaţi peste noapte. Căsătoria vine imediat după această trezire din exaltarea raţiunii.

Iubirea trebuie să ducă la nuntă, altfel este condamnabilă social, devine haos moral şi posibilă boală venerică. Practica sexuală întîmplătoare duce la dezechilibre psihologice: cînd concubinii îşi exprimă reciproc nemulţumirile, apare separarea dureroasă şi familia rămîne monoparentală, spre deznpdejdea copilului părăsit. Primele experienţe sexuale, de regulă urîte, trebuie să ducă la respect faţă de partener şi la căsătorie. Din păcate, mulţi fac altfel.

Preoţii recomandă abstinenţa sexuală înainte de căsătorie, practică ce nu dăunează, cel puţin pînă la faza maturităţii sexuale. Flirturile creează experienţe în recunoaşterea sentimentelor superficiale de cele serioase şi au rol important în piaţa maritală. Iubirea nu trebuie să devină niciodată posesivă, ci să se păstreze ca o relaţie între persoane libere, cu iniţiativă (care iubesc necondiţionat), conştiinţă (speră să fie iubite la fel) şi care răspund pentru faptele lor.

În lipsa iubirii, apar căsătoriile de probă (partenerii nu vor să „rişte”), uniunile libere sau mariajul cu contract civil (fiecare îşi păstrează averea). Căsătoria este scumpă şi adesea cere sacrificii personale, însă devotamentul duce la statornicie, la satisfacerea nevoii de sex şi a nevoii de-a avea copii, ce nu pot fi înlocuite de surogate.

Nu putem refuza invitaţiile la nuntă, este o formă de-a încuraja familia, şi dansăm şi petrecem pînă dimineaţă la Periniţa, dar bucuroşi am fi dacă după un an ar urma botezurile, copiii find dovada peremtorie că între soţi există dragoste!

Autor: Nicolae Goja

Sursa: Graiul Maramureşului

Subiecte BACALAUREAT 2019, LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Calendarul examenului de Bacalaureat 2019 – iulie 2019

Probele scrise la Bac 2019 se desfășoră după următorul calendar:

• 1 iulie – Limba și Literatura Română – proba Ea;

• 2 iulie – Limba și Literatura Maternă – proba Eb;

• 3 iulie – Proba obligatorie a profilului – proba Ec;

• 4 iulie – Proba la alegere a profilului și specializării – proba Ed;

• 8 iulie 2019 – Afișarea rezultatelor, până la ora 12:00 și depunerea contestațiilor între ora 12:00 și 16:00;

• 9-12 iulie 2019 – Rezolvarea Contestațiilor;

• 13 Iulie 2019 – Afișarea rezultatelor finale.

Pentru a promova la Bacalaureat 2019, un candidat trebuie să susţină toate probele, să fie notat cu minimum nota 5 la fiecare dintre ele, iar media generală la probele scrise să fie cel puțin 6.

                                                                                                                   GDL

Germania, Europa și alternativele

Prin manipularea numită EURO, Germania a reușit să-și impună modelul la care visează încă de pe vremea lui Hitler: supunerea țărilor europene și transformarea lor în vasali. Puțini știu că Hitler, în fapt, nu visa la un Imperiu, ci la o hegemonie germană în care țările supuse să fie transformate în vasali. Ceea ce n-a reușit el cu o mașinărie de război impecabilă, a reușit Uniunea Europeană prin intermediul monedei unice.

 Perversitatea sistemului e extrem de greu de intuit și acesta este motivul pentru care țările europene au picat într-o capcană atât de facilă. Teoretic, o monedă unică e o binefacere pentru economie. Nu mai ai nevoie de rate de schimb, de risc valutar sau de alte asemenea probleme. Prețul unui produs, setat fiind într-o monedă care circulă pe întreg continentul, e foarte ușor de perceput atât de către partenerii de afaceri cât și de către piață. Însă avantajele se opresc aici. Reversul monedei unice, necunoscut sau subestimat, este reprezentat de o sărăcire a populației, o pierdere de competitivitate a afacerilor locale și o impunere brutală a politicilor venite de la centru.

Ironia sorții face ca primele victime să fie companiile locale, cele care, în fiecare țară, au reprezentat vârful de lance al presiunii pentru trecerea la moneda unică. Însă, așa cum se întâmplă cu toate poveștile falsificate ale prezentului, momentul în care victimele realizează eroarea și capcana în care-au picat e mult prea târziu, totul petrecându-se atunci când nu se mai poate face nimic. Orice protest e desuet deoarece intri în logica nouă în care ți se spune, logic și-n față, că motivul pentru care mori e acela că nu ești suficient de competitiv pentru o piață atât de dezvoltată. Așa se face că întreprinderi care înainte de EUR făceau legea pe piața locală ajung să moară sufocate în momentul „deschiderii”, picând în capcana fatală a propriilor iluzii.

Totul pornește de la stat și de la datoriile acestuia. Întrucât jocul economic nu se desfășoară pe o piață cu adevărat unică, ci pe una în care există la grămadă atât unicitate cât și „independență”, statele trebuie să-și rezolve individual necesitățile bugetare. Astfel, în mod paradoxal, cu toate că în întreaga zonă guvernează o singură Bancă Centrală, care face o singură politică monetară, statele trebuie să se împrumute asemeni persoanelor fizice. Și, așa cum persoanele fizice sunt diferențiate de gradele de risc diferite, același lucru se întâmplă și cu statele componente ale zonei Euro. Cele considerate mai riscante se împrumută la dobânzi mai mari, în timp ce statele mai puțin riscante au parte de costuri mai mici ale datoriei publice. Totul pare foarte logic, dar, în esență, nu-i atât de logic.  Într-adevăr, și înainte de trecere, economiile respectivelor țări se împrumutau la rate diferite, însă exista întotdeauna o frână și o accelerație pe care guvernele o aveau la îndemână:  cursul valutar. Prin intermediul jocului valutar statele își pot regla cu ușurință deficitele de cont curent, prin ieftinirea sau scumpirea produselor pe care le importă sau le exportă. Devalorizând soft moneda, un stat ajută exportatorii care iau „mai mulți bani” pe valuta adusă în țară. Invers, produsele de import pot deveni mai ieftine, impulsionându-se astfel consumul și reparând un excedent comercial care poate deveni toxic pentru economie.

Fără a controla cotația, fără jocul devalorizare/apreciere, guvernelor le este confiscat un instrument extrem de eficient de impulsionare a economiei locale. Așa se face că în toată tevatura economică primele victime sunt companiile locale care nu mai pot fi ajutate de către Guvern. Există și-aici câteva portițe: subvenția, ajutorul de stat, etc.. Teoretic ele ar putea ajuta companiile locale, însă, practic, reprezintă cheltuieli pentru Guvern, cheltuieli care se regăsesc în datoria publică. Iată că am introdus variabila cea mai devastatoare din tot acest complex. Înainte de a continua trebuie să știm că, în principal, atât nivelul subvențiilor, domeniile căruia i se pot aplica și mecanismul ajutoarelor de stat au fost strict reglementate la aderare. Pe de o parte există frâne serioase, iar pe de altă parte, economiile mari și-au asigurat capacitatea de a da propriilor companii atât ajutoare cât și subvenții mai mari. Dincolo de framework-ul reglementărilor europene, există și-o altă constrângere pentru state: deficitul bugetar. Nu te poți întinde prea mult cu cheltuielile și cu impulsionările deoarece nu trebuie să depășești 3% deficit. O altă valoare care în cazul economiilor mici e literă de lege, în timp ce pentru cele mari e „element de negociere”. Dimensiunea bugetului – net mai mic în cazul economiilor mici, alături de constrângerea de 3% deficit acționează ca o piedică semnificativă. E ca și cum într-un concurs ai obliga participanții la un raliu să meargă cu frâna de mână trasă. Într-adevăr, frâna ar exercita aceeași forță de frânare asupra roților, dar dacă ignori că motorul unuia are 50 cai putere, iar al altuia 500 cai putere, cred că e limpede pentru oricine care va fi câștigătorul cursei.

Și-acum să revenim la variabila despre care v-am vorbit: datoria publică. În timp ce economiile mari(Germania) au costuri de finanțare insignifiante, economiile periferice ajung să plătească dobânzi astronomice. Astfel, guvernele economiilor mici din UE au un stres suplimentar reprezentat de jugul dobânzilor pe care trebuie să le plătească. Dar aceasta nu e singura problemă! Percepția de risc este valabilă pentru întreaga țară, astfel că dobânzile babane nu sunt suportate doar de către stat, ci de toate companiile din respectiva țară întrucât marja la care se împrumută statul e un barometru pentru toate dobânzile percepute în acea țară. Trăgând linie ce avem? Țări precum Germania cărora le merge bine și țări-vasal constrânse atât prin „regulamente” cât și prin jugul datoriei. Dinspre „talpa economiei” treburile se văd și mai radical. În timp ce o companie locală ar trebui să se bucure atunci când obține o finanțare la o marjă de 5-6 puncte procentuale, o companie venită din țara care trebuie ajunge să aibă parte de finanțări la costuri insignifiante. Un exemplu pe care l-am tot dat a fost cel al creditelor obținute de Lidl și Kaufland(membre ale aceluiași grup) pentru extinederea în Europa de sud-est. În timp ce companiile locale abia dacă prindeau împrumuturi de 15%-20%(în cazul României) sau 5%-7%(în cazul Greciei), cele două lanțuri comerciale s-au împrumutat la rate care nici măcar  nu acopereau inflația. Curat murdar, coane!

Însă exemplul pe care l-am dat nu e tot! În timp ce companiile locale urlă după ajutor, statele din ce în ce mai constrânse fac tot posibilul să găsească soluții pentru economia în suferință. Astfel, apelează la investitori. Dar care investitori, vă veți întreba? Cei locali sunt la pământ și urlă după bani sau scutiri de taxe pentru a face față tăvălugului extern. Investitorii străini apar atunci ca o binecuvântare. „Noi creăm locuri de muncă – spun ei – dezvoltăm și modernizăm economia, dar avem nevoie de ceva ajutoare întrucât altfel mergem în zone mai ofertante!”. Și astfel se ajunge la paradoxul ca guvernele, sub presiune și în disperare de cauză, să accepte fructul otrăvit. De pe margine, companiile locale gâfâie și urlă ca din gaură de șarpe, dar, în același timp, știu că ele nu pot face ceea ce fac „investitorii străini”. Companiile locale abia își pot ține oamenii, în timp ce „investitorii” promit locuri noi de muncă. E limpede ce finanțează un guvern care, mai mereu, se află sub presiunea scăderii continue a nivelului de trai și a creșterii generalizate a prețurilor.

Așa se ajunge în situații paradoxale: statele aflate sub presiune preferă să acorde ajutoare de stat și facilități fix mega-firmelor care provin din economiile avansate, ele însele fiind sursa unei concurențe neloiale. Astfel, firmele locale ajung să se scufunde, să dea oamenii afară și să capituleze în fața „marilor investitori”. Culmea, această mișcare ajunge să fie acceptată și susținută de populația locală, care vede în „investitorul străin” binefăcătorul care-aduce progresul. Numai că, așa cum firmele locale ajung victimele pieței și a monedei pe care au susținut-o cu entuziasm, la fel se întâmplă și cu populația. Investitorii străini pe care i-au văzut ca eliberatori acționează în direcția celei mai crâncene optimizări pe care-o pot face. Impun modele aproape sclavagiste de muncă, în care angajații au numai obligații, iar angajatorii doar drepturi. Un exemplu ar fi Spania. La inițiativa „investitorilor” s-a ajuns ca un număr covârșitor al  contractelor de muncă să fie pe termen de câteva zile(de obicei o săptămână). E o presiune psihologică infernală pentru un angajat care știe că poate fi dat afară oricând. În plus, contractele de muncă specificau întotdeauna un număr mai mic de ore de muncă decât se efectuau în realitate. Aparent este o tiranie la adresa angajatului care era obligat să muncească mai mult pentru aceiași bani. În fapt, un asemenea comportament este și un jaf al bugetului de stat deoarece oamenii plătiți mai puțin plătesc impozite mai mici.

Chiar dacă am întins-o destul de mult, cred că am explicat suficient de clar modelul „mașinii de tocat” utilizate de Germania în relația cu statele europene. Mulți mă vor trage de mânecă spunându-mi că și Franța se află printre tartori. Părerea mea e că Franța este țara cea mai păcălită de Germania și-n scurt timp va avea destinul pe care l-a avut în cel de-al Doilea Război Mondial. Indiferent de excentricitățile din trecut ale lui Sarkozy sau de sfidările din prezent ale lui Macron, economia Franței este într-un picaj evident, iar fenomenele descrise de mine se văd și-acolo, chiar dacă la o scară mult mai mică. În fapt, Franța este asemeni animalului în jurul căruia s-a încolăcit pitonul: încă are impresia că are libertatea de mișcare, dar în scurt timp va simți pe propria-i piele strângerea tiranică și nu va avea altă opțiune decât aceea de a-și da duhul și a-și găsi noua viață în burta unei Germanii din ce în ce mai ghiftuite.

Și pentru că am ajuns la națiunea care-a reușit în zilele acestea să demonstreze că a reușit să câștige Războiul cu toate că în 45 era marele înfrânt, a sosit momentul să ne îndreptăm privirea către ei. Aparent, marele câștigător are toate motivele să-și bea cu satisfacție halba de bere, să cânte și să se distreze. Doar a reușit pe timp de pace ceea ce nu reușise cu mașinăria sa – pe vremea aceea  infailibilă – de război. Întreaga economie europeană îi e subordonată, iar pe zi ce trece, dezastrul unora – reprezentat de grade mari de îndatorare, picaje economice etc. – se transformă pentru ei în bunăstare, excedent s.a.m.d. La ora actuală Germania indiferent cum ar juca, joacă pe plus pentru propria economie. Ajutoarele pe care le dă pentru „reducerea diferențelor” dintre statele membre ale UE, i se întorc înzecit. Chiar dacă banii îi aruncă aiurea, e ca și cum ar face o investiție în propria economie deoarece, pe lângă banii alocați unui stat, acel stat trebuie să adauge o contribuție proprie pentru realizarea proiectelor finanțate. Realizarea acestora se face însă ori cu firme germane, ori cu echipamente cumpărate de-acolo. Iar valoarea acestor produse sau servicii cumpărate este mai mare decât suma cu care a contribuit „sponsorul”, astfel încât, din investiția în fonduri se întorc în economia donatorului mai mulți bani decât a dat. A nu se înțelege că această suveică este practicată strict de către Germania. Nu, ea este caracteristică tuturor statelor donatoare ale Uniunii care ajung astfel, printr-o aparentă binefacere, să sugrume restul economiilor. Germania este cel mai mare donator și, desigur, cel mai mare beneficiar. Însă, la împărțirea prăzii, beneficiile nu sunt împărțite direct proporțional cu investițiile. N-au cum deoarece Germania beneficiază de cele mai bune rate ale dobânzii și e capabilă să-și impulsioneze mai mult propriile firme care ies la devorat victimele europene. Astfel, nemții reușesc să ia din pradă o cotă mult superioară față de procentul inițial investit, în timp ce donatorii mai modești ajung chiar să piardă din bani. Este fenomenul pe care l-au înțeles englezii: încet și sigur, aplicând modelul care-i avantajează în mod evident, nemții ajung să-și subordoneze marile economii ale continentului.

Brexit-ul a fost prima reacție de împotrivire. Englezii au înțeles înainte de adopta Euro că modelul UE îi dezavantajează și că mergând înainte cu integrarea se transformă în hrană pentru monstrul german. Chiar și-așa, ruperea de UE este anevoioasă întrucât economia este deja otrăvită de germenii implantați ai organismului parazit. Rețineți că asta se întâmplă într-o țară cu o economie puternică, cu propria monedă și care a fost exceptată de la multe din reglementările europene. Chiar și-așa, ruperea va fi dureroasă, dacă nu cumva imposibilă.

Însă modelul de parazitare impus de Germania nu-i unul perpetuu. Am văzut modalitatea radicală în care a fost lovită Grecia. Acolo deficitele s-au acumulat până la momentul exploziei. Statele care împrumutaseră țara au fost nevoite să scutească Grecia de o parte din datorii pentru a-i asigura o gură de oxigen. Însă, la fel ca în cazul fondurilor europene, și-aici scutirea a venit la pachet cu comisii de privatizare având imunitate în fața justiției care-au prăduit la modul scandalos economia statului. Readucerea pe linia de plutire a Greciei e o himeră. La următoarea bubuială statul nu va mai avea ce să vândă și, probabil, va începe să cedeze monopoluri către creditori și, cel mai probabil, în final se va lăsa cu cedări de teritoriu.

Următoarea țară care se pregătește să fie devorată e Italia. Norocul țării constă în faptul că politicienii ajunși la putere sunt eurosceptici și par deciși să aplice o măsură radicală de salvare a țării. Este o strategie care le-a dat sudori reci nemților în perioada în care Yanis Varoufakis a fost ministru de finanțe în Grecia: izolarea țării față de euro. Varoufakis a propus o chestie cât se poate de isteață: transformarea fiecărei identități fiscale într-un cont la Trezoreria statului prin intermediul căruia să se schimbe titluri IOU. Astfel, problema datoriilor băncilor devenea una strict a BCE – care, fie vorba între noi, este șefa supremă a respectivelor instituții, în timp ce statul își regla conturile cu cetățenii și firmele locale prin intermediul respectivelor titluri. Dacă vreți, aceasta este calea către întoarcerea la propria monedă și izolarea cumva față de cancerul european. Desigur, prin presiuni și manipularea politicienilor greci, Yanis Varoufakis a fost nevoit să părăsească postul, iar Grecia a urmat traseul pe care-l cunoaștem.

Italia, în schimb, se află în faza de început a experimentării mini-BOT-ului. BOT e prescurtarea de la „Buoni Ordinari del Tesoro”, iar mini se referă la faptul că e vorba de o denominare a unui bon standard de trezorerie. Aceste titluri vor fi emise de stat, nu vor fi purtătoare de dobândă și vor circula permițându-se plățile prin intermediul lor și, de asemenea, achitarea obligațiilor către stat. Practic, avem de-a face cu o monedă paralelă care va permite Italiei să-și gestioneze mai bine propria datorie. Și, aș adăuga eu, un colac de salvare în vederea unui eventual Ital-exit – respins verbal vehement de către politicienii de la Roma, dar destul de evident pentru cei care urmăresc evoluția știrilor din zonă. Mini-BOT-ul italian e echivalentul titlurilor IOU propuse de Varoufakis. Acesta e doar un aspect. Celălalt aspect este semnalul de alarmă care se trage.

Italia e a treia economie a zona Euro, dar și cea mai îndatorată dintre ele. Este, dacă vreți, exemplul clasic al devorării – de data aceasta a unei mari economii – de către monstrul german. Mini-BOT-ul e modalitatea de urgență prin care autoritățile italiene caute să scape din strânsoarea creditorilor. In extremis, ea poate deveni moneda-punte care va permite țării ieșirea din zonei Euro, un scenariu care, de data aceasta le dă oficialilor nemți fiori similari tremurăturilor din public alee lui Merkel. De ce, e mai puțin de înțeles de către cei care n-au o viziune de ansamblu asupra circuitelor financiare ale Uniunii. Pe scurt, e vorba de o cantitate imensă de credite acordate prin intermediul sistemului de plăți Target2. Mai precis, Bundesbank-ul a acordat credite prin intermediul Target2 de aproape 1000 miliarde EUR(mai precis 920 mld. EUR) în timp ce Italia are de plătit creditorilor – prin intermediul aceleiași platforme – aproape 500 de mld. EUR. Mai știți bancul acela conform căruia dacă ai de dat băncii o sută de mii de euro ai o problemă, dar dacă ai de dat două milioane de euro banca are o problemă? Cam așa s-ar traduce situația de fapt.

În cazul în care Italia părăsește zona Euro, datoriile sale în cardul sistemului Target2 intră în default, un element exclus până acum de către BCE și Bundesbank. Iar de-aici începe scandalul deoarece datoriile din cadrul Target2 nu sunt aprobate de niciun guvern. N-a dat absolut nimeni vreun aviz Bundesbank-ului să arunce aproape 1000 mld. în cadrul finanțărilor prin respectiva platformă. Italienii, sunt ferm convins că știu că nemții au o problemă spinoasă și-și văd liniștiți de treabă, negând desigur că ar vrea să iasă din Euro. Asta în timp ce-și construiesc alternative monetare și își diversifică parteneriatele economice. Ultimul dintre ele fiind cel cu China, în cadrul căruia Italiei îi este rezervat rolul de cap de pod în Europa.

Ne apropiem cu viteză de momentul în care aceste numeroase dezechilibre care pun probleme spinoase economiilor marginale ale zonei Euro vor începe să bubuie. Dacă Italia va avea curajul să părăsească paradisul Euro, s-ar putea să avem de-a face cu cea mai teribilă explozie a unei monede, practic la dispariția peste noapte a acesteia. Motivul e mult mai simplu decât ați putea crede: Euro nu stochează o valoare, ci niște imense datorii nesustenabile acționând ca pârghii care au permis Germaniei să trăiască parazitând un întreg continent.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: trenduri.blogspot.com

O eclipsă TOTALĂ de Soare va avea loc pe 2 iulie

 O eclipsă de Soare totală se va produce pe 2 iulie, iar fenomenul va fi vizibil doar din regiunea Pacificului, Argentina şi Chile, potrivit presei internaţionale.

Eclipsele de Soare se observă numai din anumite locuri de pe glob, iar faza maximă de totalitate, doar pe o fâşie lată de aproximativ 200 de kilometri, de aici şi raritatea lor, potrivit site-ului Observatorului Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din Bucureşti.

Pe 2 iulie, Luna se va plasa între Terra şi Soare, pe aceeaşi axă, generând o eclipsă care va fi vizibilă din cea mai mare parte a regiunii Pacificului, precum şi din Argentina şi Chile.

Eclipsa va debuta la est de Noua Zeelandă, la ora 16.55 GMT, pentru a se încheia în zona Argentinei, la ora 21.50 GMT. Având în vedere că va traversa o mare parte din Oceanul Pacific, puţini oameni vor putea observa fenomenul.

Citeşte continuarea aici.

Sursa Mediafax

Spania este noua campioană europeană U21!

 Echipele de start:

Spania: Sivera-Aguirregabiria, Nunez, Vallejo, Firpo-Roca, Fabian Ruiz, Olmo, Ceballos, Fornals-Oyarzabal

Germania: Nubel-Klostermann, Tah, Bumagartl, Henrichs-Serdar, Eggestein, Dahoud-Oztunali, Waldschmidt, Amiri.

                                                       **********

Spania si Germania s-au intalnit in finala si la editia precedenta, in 2017, iar atunci s-a impus Germania, scor 1-0. "Vrem sa surprindem Spania asa cum am facut-o si in urma cu doi ani", a declarat Kuntz, selectionerul Germaniei.

Spania a jucat finala de 5 ori pana acum si a castigat 4 trofee europene, singura infrangere fiind cea de la editia trecuta. Lider european la acest nivel de varsta este Italia, cu 5 titluri. Germania a castigat de doua ori Campionatul European Under 21, iar Franta o odata.

Ibericii mici au început tare meciul şi au deschis scorul înca din minutul 7, prin reuşita lui Fabian Ruiz. Reprezentativa de tineret a Spaniei a intrat cu 1-0 la pauză şi s-a desprins pe tabelă abia în minutul 69. Dani Olmo a înţepat mingea peste Nubel, după ce portarul neamţ a scăpat în faţă şutul trimis de Fabian Ruiz, iar în tribune fanii ibericilor au declanşat fiesta.

În minutul 88, Amiri a redus din diferență și a readus speranța în tabăra germană, dar campioana en-titre nu a reușit să ducă meciul în prelungiri.

 După fluierul final, Fabian Ruiz a fost desemnat cel mai bun jucător al turneului.

                                                

                                                       ***************

Echipa de tineret a României a fost eliminată în semifinalale campionatului european de fotbal după ce a fost învinsă cu 4 la 2 de Germania. Însă tinerii antrenaţi de Mirel Rădoi au reuşit o performanţă deosebită. Au calificat naţionala la Jocurile Olimpice de anul viitor de la Tokyo, acolo unde nu am mai ajuns din 1956. Tinerii fotbalişti au avut parte de o primire călduroasă pe aeroportul Otopeni.

                                                                                            C.S.