În Orientul Mijlociu, în această dimineață, războiul nu este (deocamdată) mai mare decât era ieri. Iranul a tras un foc de avertisment pe adresa Israelului.
Acesta
nu este un “atac”, ci o “demonstrație”, un “avertisment” și un “test”
(deopotrivă politic și militar).
Urmează convocarea Consiliului de Securitate, care
se va întruni, la cererea Israelului, mai rapid decât s-ar fi întrunit la
cererea Iranului, ocazie cu care, inevitabil, Rusia și China vor aduce în
discuție și atacurile israeliene împotriva unor ținte iraniene de pe teritoriul
iranian, sirian și libanez.
Se joacă șah; iar șahul s-a inventat în Iran
(Persia).
Salva iraniană nu a produs pagube umane și materiale
(de fapt se pare că nu a produs nici un fel de pagube directe, ci numai
probleme de ordin psihologic; câteva zeci de persoane au acuzat crize de
anxietate iar aeroportul din Tel Aviv a fost închis preventiv) comparabile cu
cele din Gaza, care să zdruncine conștiința comunității internaționale.
În aceste condiții, fără ca Israelul să își fi putut
recupera ceva din simpatia pierdută în ultimele luni, o eventuală rezoluție a
Consiliului de Securitate, dacă va putea fi adoptată, va cere ambelor părți să
se abțină în viitor de la acțiuni militare ostile, directe și indirecte, una
împotriva alteia.
Iranul se va simți ținut de această rezoluție numai
în măsura în care Israelul se va simți obligat să respecte rezoluțiile
Consiliului de Securitate. Cea mai recentă dintre ele este cea privind
încetarea focului în Gaza, pe care guvernul israelian a declarat că nu o va
pune în aplicare. Dacă dorește ca îngrijorările sale securitare să fie luate
acum în serios în relația sa cu Iranul, va trebui să o pună.
Avem de a face cu ceea ce se numește managementul
crizei prin criză sau, mai exact, prin escaladarea crizei. Este, de asemenea,
vorba despre strategia pe care fostul Secretar de Stat american, Dean Acheson,
o numea “pe marginea prăpastiei”.
În acest moment SUA nu dorește să sară in prăpastie,
acolo unde Israelul pare a o atrage. De aceea, se pare că diplomația americană
se străduiește sa descurajeze escaladarea confruntării militare atât la
Ierusalim cât și la Teheran.
Administrația Biden ar putea încerca, în schimb,
escaladarea războiului economic cu Iranul; numai că Iranul se bazează acum pe
sprijinul BRICS pentru a ocoli sancțiunile economice, iar Israelul, lipsit de
orice ofertă politică în chestiunea palestiniană, nu poate conta pe
participarea arabă (în special a statelor din Golf) la embargoul anti-iranian.
Or, fără încercuirea Iranului, diplomația israeliană
nu își va putea atinge scopul sufocării economice a principalului său rival
strategic regional, cu efectul determinării unor nemulțumiri sociale interne
ducând la schimbarea de regim politic.
Încă înainte de acțiunea iraniană din noaptea
trecută (acțiune care, pentru cunoscătorii psihologiei orientale, mai degrabă a
fost stimulată decât descurajată de avertismentele arogante ale Casei Albe),
Qatarul și Kuweitul au informat SUA că nu vor permite folosirea bazelor
americane de pe teritoriul lor ca punct de lansare pentru o eventuală lovitură
împotriva regimului de la Teheran. Nu este de așteptat ca Turcia să adopte o
altă atitudine. Din start aceasta face extrem de dificilă susținerea militară a
unei izolări economice și diplomatice a Iranului.
Pe de altă parte între pace și război, respectiv
între prosperitatea economică și tehnologiile militare americane, este probabil
ca Arabia Saudită să o prefere pe cea dintâi, gândind că îi conferă mai multă
securitate.
Peste toate acestea, nu este exclus ca în zilele
următoare să asistăm la o ofensivă pe scară largă, potențial decisivă, a
armatei ruse în Ucraina (acolo unde aventurierul iresponsabil Macron și-a
trimis chiar în aceste zile o mână de legionari). O Ucraină aflată deja la
limita puterilor. Iar faptul că războiul din Ucraina și cel din Gaza se află în
legătură strategică este deja stabilit.
Teheranul nu a dat un șah mat, ci doar a împins
Israelul în poziție de șah. Nimeni, nici măcar cetățenii israelieni, în mod
firesc terorizați psihic în această noapte și care ei, iar nu statul lor, se
află în insecuritate, nu dorește ieșirea din această poziție prin escaladarea războiului
regional. Excepție face premierul Netanyahu.
Ieșirea optimă trebuie căutată prin concesii
politice, prin compromisuri înțelepte și printr-o diplomație realistă și
vizionară. Ea impune, printre altele, încetarea “operațiunii militare speciale”
israeliene din Gaza. Cine este în stare să le practice în lumea minților
încinse de azi?!
Când ajungi pe marginea prăpastiei, chiar dacă ești
conștient că nu trebuie să mergi mai departe, riscul de a aluneca în ea este
imens. Coaja de banană pe care să alunecăm cu toții într-o tragedie și mai mare
decât cea pe care de ani buni deja o trăim, s-ar putea numi acum Benjamin
Netanyahu, iar principala victimă ar putea fi chiar SUA (partenerul strategic
al României). Doamne ferește!
Autor:
Adrian
Severin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu