Imaginea mâinii “stăpânului”, întinsă prin geamul maşinii spre a fi sărutată de “sluga” recunoscătoare, e imaginea care închide orice discuţie despre viitor.
Degeaba ne străduim să ne minţim frumos.
Degeaba sperăm că “viitorul sună bine” şi că se va
schimba ceva.
Căci mentalitatea noastră, de oi supuse, ne va ţine
prizonieri pe vecie.
România este ruptă, sfâşâiată, devorată, mutilată de
imbecilitate, impostură şi minciună.
Delicvenţi mascaţi în oameni de calitate, papagali
care se cred vulturi, aterizaţi din greşeală, au transformat ţara asta într-un
loc cu aer irespirabil, în care cei valoroşi sunt închişi într-un tomberon
social, pe care scrie “a se arde”.
Poporul ăsta, care a dat cândva lumii valori
incontestabile, a ajuns într-un hârdău şi e ţinut cu capul sub apa mocirloasă
doar, doar se va îneca, într-un final.
Anii de democraţie originală au, deja, un
câştigător: prostia urlătoare şi ascultătoare de manele, cu sonorul la maxim,
fluturându-şi aurul câştigat prin furt, scuipându-şi cu mare precizie
seminţele…
Mitocănia vine tare din urmă, iar podiumul nu poate
fi complet fără ipocrizie.
Preocupaţi să fim pe placul oricui, mai puţin al
nostru, am uitat care ne e rostul.
Menirea noastră a devenit aceea de a fi sclavi
suspuşi, degrabă înghiţitori de minciuni şi mâncare de plastic, urând visceral
tot ceea ce e românesc.
Oamenii cu adevărat mari pleacă încet, încet, lăsând
în urma lor un gol ce nu va mai fi niciodată umplut.
Căci golul nu poate umple un alt gol.
Iar ceea ce se prefigurează nu e decât doar o altă
calamitate, care va reuşi, într-un târziu şi cu puţin efort, să transforme ţara
asta în scrum.
O imensă pârloagă, vizitată doar de câte un vânticel
nedecis dacă rămâne sau pleacă şi el, departe de un pământ care a fost, cândva,
un grânar.
O fostă grădină, plină de buruieni, în care doar
râmele, probabil, vor mai găsi un locşor unde să se ascundă.
Chiar aşa, biată Ţară, ce se va alege de tine?
Autor:
Adriana
Stoicescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu