IONEL SIMA ȘI TRILOGIA – PĂMÂNT, TRĂIRE, CER

(în loc de prefață)

IONEL SIMA – un om simplu, un om modest ce aduce imagine literară pozitivă comunității, prin aerul proaspăt și curat ce ni-l dă, nouă, cititorilor și iubitorilor de literatură, iată, pentru a treia oară. Pentru a-mi ușura treaba, voi face apel la memoria dumneavoastră, acei prieteni ,,abonați permanenți” ai frumosului cuvânt ,,POEZIE”, sau ..LITERATURĂ DE BUNĂ CALITATE”, iar pentru a nu vă chinui vă voi răspunde în cele ce urmează, citând din memorie, și având în vedere (și-n fața ochilor), promisiunea poetului ,,că nu se va opri aici, dimpotrivă, va merge mai departe, indiferent ce vremi/vremuri vor veni!”. Ceva de genul ... am spus, am citat din memorie, toate acestea întâmplându-se cu ocazia lansării primului volum de poezie.

Repet, acestea se întâmplau în anul de debut în plan literar și editorial – 2013 – când Ionel Sima ne surprindea cu întâiul dumisale volum de versuri – CĂRĂRI PRINTRE STELE, apărut la Editura Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, pg. 80, ISBN 978-606-8388-94-4, volum dedicat memoriei soției Zorica, (care și-a început mult prea devreme călătoria pe cărările cerului), și tuturor celor din familie și neam, inclusiv cititorilor, căci în definitiv, acesta este scopul suprem – întâlnirea cu cititorii. Volumul respectiv are o prefață – DEBUT ÎN LUMEA LITERARĂ. POEMELE LUI IONEL SIMA – SUNT CĂRĂRI PRINTRE STELE, însușită și semnată de către subsemnatul.

Urmează, volumul al doilea, (2016), ,,COPACUL IUBIRII”, apărut la aceeași editură, Armonii Culturale, Adjud-Vrancea, pag. 84, ISBN 978-606-746-173-2, cu o prefață (FERICIREA SE STRECOARĂ, ADESEA, PRINTR-O UȘĂ PE CARE AI UITAT-O DESCHISĂ ...) de Gheorghe A. Stroia, membru corespondent al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, și, iată, surpriză, volumul al treilea – versuri – frânturi din/de suflet, purtând amprenta inimii și a sufletului, a aceluiași autor – curajos, emotiv, timid și ... de cuvânt, căci toate acestea înseamnă onorarea promisiunii, nu?!

Plecat ,,o bucată” din vreme în frumoasa Americă, acolo unde își are o parte din/de suflet – feciorul, nora, nepoatele – Ionel Sima se împarte între două lumi, între două ,,trenuri”, despărțire de plaiurile copilăriei sale, dar una fructuoasă și de bun augur, aș zice căci, autorul, stând acolo, scrie, și vine în România și publică. Scrie cu gândul la cei de acolo, scrie cu gândul la cei de aici, de acasă, din România, căci cealaltă parte a jumătății este aici – fiica, ginerele, nepotul. O familie modernă ai fi tentat a zice pentru început, având perfectă dreptate.

Ionel Sima în plan familial își iubește necondiționat copiii și nepoții, dorindu-și cât mai mult timp în preajma lor, fără doar și poate. Și așa face cât îi stă în putință, Ionel Sima este în jurul familiei, este ancorat în ancestralitatea familială și tradițională, iar în timpul liber – puțin la dispoziție, scrie ... scrie ... scrie ... se așează cu gândul și cu sufletul la masa de lucru și se eliberează, se destăinuie, ne face confesiuni, ne îndeamnă la sinceritate, la bunătate, la iubire sinceră și curată, neviciată.

Iată-l, azi, semnând ,,actul de naștere”, al volumului cu numărul trei, în care se vede foarte bine performanța valorică și stilistică, dar și ridicarea în plan literar, evident, fiind gata să facă în fața noastră, aceiași promisiune, notată și mai sus. Știu sigur, că-l cunosc prea bine!

A făcut pași importanți și acest lucru este un bine, sau este de bine, pentru că așa trebuie să fie, deși, repet, este mereu între ,,un urcat” și ,,un coborât” în/din avion, călătorind, venind/plecând când înspre încolo, când înspre încoace pentru a-și ostoi sufletul și dragostea pentru ce a lăsat aici și pentru ce are dincolo, peste ocean.

Ionel Sima – își ia cu el și ce-i este drag sufletului, își ia poeziile, la care ține extrem de mult, cioplindu-le, răsfățându-le, fericindu-le cu căldura unui suflet românesc, pentru a prinde rădăcină, pentru a avea substanța necesară traiului. Poetul este precum o clepsidră ... pleacă de aici, de pe pământul strămoșesc – clepsidra începe să curgă, și nu de puține ori mi s-a destăinuit spunându-mi că își ia în avion un pix și un carnețel, iar cât durează zborul (destul de mult) el, scrie poezii, fiind probabil, zic eu în acest moment, mult mai aproape de muză sau muze – soare, stele, cer, spiritualitate. Clepsidra își urmează calea sa, tot așa precum poetul! Prin/din ea curge lumină, curge lacrimă, curge bucurie, curge iubire, curge culoare, încât pot afirma în fața dumneavoastră se crează un adevărat artificiu stelar, mult plăcut sufletului. Se crează un balsam! Așa cum se poate observa la Ionel Sima nu-i este străin scrisul de bună calitate, net superior în fața multor ,,abonați”. Și mai este clar un lucru ... intensitatea imaginilor literare este fără de margini, tot așa precum este larghețea punctului de vedere sau a expresiei poetice.

,,Mi se topește-n inimă iubirea,

De focul ce mă arde și de dor,

Aș vrea să știu ce-i nemurirea,

Să stau în iarna tâmplelor”.

(,,Gând de nemurire”)

Autorul ne răsfață cu talentul său, se joacă foarte ușor cu imaginile și culorile poetice ... găsesc aici, o iubire fără de margini și ... profundă. Tot el, autorul, ne răsfață, cu un stil de poezie aparte, își face sau își crează propriul său stil. Observ o repetiție constantă a unui tip de vers – ceea ce dă putere și tărie poemului. Dă o forță lăuntrică emoționantă - și de fapt prin acestea se autodefinește Ionel Sima ca autor. Îmi place stilul în care își construiește autorul centrul său lumesc, fiin dunul mai aparte și totuși foarte clar, făcându-te să vezi realitatea de dincolo de carte, de poem, de vers ... adevărul adevărat, fiind în final și un motiv de serioasă și în profunzime meditație.

,,Nici nu mai știu

de e iarnă ori e vară

pierdut între două lumi.

Nici nu mai știu

de e zi ori e noapte

rătăcit între două lumi

ce strălucesc în același timp

una pe cerul tău și una pe-al meu.

Nici nu mai știu ...”

(,,Între două lumi”)

Observ la Ionel Sima o concentrare asupra repetiției la început de vers ceea ce amplifică la intensitatea maximă valoarea stilistică și literară a volumului și-l scoate mult în față pe talentatul și emotivul poet care scrie pentru a se elibera, a se rupe de firescul cotidian, dorindu-și o lume a lui – cinstită și curată, o lume în care iubirea este răsfățată și tratată cu seriozitate maximă, nimic pueril, nimic copilăresc. A se vedea în acest sens poemul ,,Zile”, ... unde conform celor spuse anterior, toate se certifică, ...,,Mi-e dor de zilele-n care ...”, și exemplele pot continua, eu folosindu-l pe acesta drept putere de exemplu, pentru că aici mi s-a deschis, involuntar, volumul aflat încă în manuscris. Poetul trăiește cu acest ,,dor”, îl amplifică – scriind, poate ca să-i fie lejeră eliberarea, descătușarea, căci, scriind, vorbind – te eliberezi.

După ce trece dorul, lirrica poetului nu s educe la culcare, nu se sfârșește, dimpotrivă, în liniștea profundă, poetul se uită spre coala de hârtie, (vezi ,,Coala de hârtie”) care îi este secunda de alinare. Doar ,,coala de hârtie” îi este prietenă în tot acest zbucium literar – dorință, împlinire, perfecțiune, eliberare, detașare. Vorbește cu această ,,coală de hârtie” rugând-o să-i primească glasul neauzit al interiorului, să-i ofere liniștea și alinarea, să-i oprească izbucnirile și exploziile de sinceritate. Toate acestea înseamnă o timidă, și totuși maximă, eliberare lăuntrică.

Întrebărilor și frământărilor interioare chiar el, autorul, le dă o semnificație aparte, le dă un sens, le dă un răspuns: ,,Tu ai zâmbit, azi?”, rugând divinitatea să-i ofere clipa d eliniște și zâmbet, clipa de iubire și zâmbete curate, clipa de dragoste! ,,Vorbește-mi!” – ca să-ți vorbesc, zice poetul într-un alt poem. Dar nu vreau să aud orice vorbe, ci vorbe alese meșteșugite, izvorâte și spălate cu lacrima, curate și sincere. Cine le-ar putea oferi? Cireșul înflorit! Vântul! Apa! Sărutul!

Și tot ca eliberare vânjos ancorată în neliniște, poetul recunoaște faptul că ,,tăcând”, (vezi ,,Dacă știai”), ,,... am vorbit cu tine”, și chiar dacă, obsesiv, cee clipe de răgaz sau tihnă, (odihnă) nu prea este ascultat. Dorințele se împlinesc doar într-un anumit fel, au o anumită formă – frământărilor interioare li se adaugă lacrima, zâmbetul, picurii de ploaie, razele de soare, inima.

 ,,O zi fără tine”, înseamnă suferință, durere, amărăciune, ,,e o gară părăsită”, ,,zi fără soare”, inclusiv ,,eu, nu sunt eu”, când sunt fără tine, ,,o zi fără tine / e o zi fără mine / o zi în care nu mă regăsesc”.

Văd în Ionel Sima un romantic incurabil, unul care trăiește în suferința dragostei, iar versul îl eliberează. Versul îl prinde extrem de bine, de parcă ar fi o tinerețe veșnică în jurul său. Tânjește după dragoste, tinde spre iubirea supremă, ideală, reală, obiectivă, nealterată. Și crede că poate să bea din această cupă indiferent cu ce scop! Este în stare să sufere, să moară de dor pentru a se renaște în sinceritate, știind sigur că dacă întâlnește dragostea chiar și el se va renaște, va învia din nou, dar nu oricum, ci în împlinire, în absolut, în imaterial, în frumos.

,,Fericirea mea

este scrisă pe nisip

...

Fericirea mea

e scrisă pe nori

....

Fericirea mea

e scrisă pe flori

....

Fericirea mea

e scrisă pe vânt”.

(,,Fericirea”)

Nimic nu-l oprește din visare, decât clipa de adevăr, teama de adevăr, frica de nesinceritate, care, sigur, a durea și nu ar avea tămăduire. Clipa de sinceritate, puritatea dragostei, sinceritatea lacrimilor, razele de soare și căldura lor, frumusețea stelară ... toate îi sunt opozabile, și-i sunt prietene, îi sar în ajutor ... aici se desăvârșește întru sine!

Ionel Sima este în stare de orice, dar doar în numele iubirii. E în stare ,,să ucidă”, singurătatea, înlocuind-o cu fericirea, ,,detestă tristețea” – iubind zâmbetul, ,,nesomnul”, trece doar ,,la pieptul tău”, privindu-te ,,adânc în ochi”, amarul și nefericirea curg în/pe râul inimii, curge clepsidra ... curge amarul ... urmează răsfățul total ... împlinirea în iubire, iubirea cosmică.

Poetul invocă deseori spre ajutor astrele – soarele, luna, stelele. Și de fiecare dată acestea ascultându-i ruga, îi răspund, îl ocrotesc și îl eliberează din frământările interiorizate și înrădăcinate în suflet. Autorul se joacă în labirintul stelar, sare peste ... dacă e nevoie acceptă suferința, dacă e nevoie suferă și-i amarnic abătut acceptând toate acestea, cu un scop în sine, împlinirea motivațională într-un final strict efemer ... trece dorul, trece lacrima, ,,sufăr”, ,,mă usc de dor”, conștient fiind că finalul îi este dedicat, finalul îi aparține, ,,îmi aparține”, le aparține, este întru totul ,,al nostru”, iar acestea merită de dragul acestui așteptat final, din doi suntem un unu, așa cum din unul putem fi pulbere și praf, dar și acestea adunate, tot pe drumul infinit al iubirii fără de margini, îl vor duce.

,,În visul ăsta plouă

și  trist

......

În visul ăsta ninge

și-i frumos

....

În visul ăsta-i soare

ce strălucește sus”

(,,În visul ăsta”)

Observ la autor, în potențialul său creativ, o amplificare a valorizării iubirii sincere, singura existențială preocupare îi este desăvârșirea prin iubire. Văd o permanentă luptă cu el, când exteriorizată, când interiorizată, când afară la suprafață în lumea pământenilor, când în interiorul inimii, dar asta o simte doar el, poetul. Văd o luptă lăuntrică, pentru a se debarasa de rău și răutăți, de răutatea lumească, și a pune în elită sinceritatea trăirilor sufletești alături de ființa dragă căruia i se dăruie întru tot și în toate., cu condiția ca și ea să i s ededice totalmente, fără alte condiționări. Toate aceste trăiri sunt cu efect benefic pentru suflet, pentru inima răvășită, în varianta în care dragostea nu ar fi concret materializată, așa cum o vrea/ vede poetul.

Aflat între două lumi, (una din care vine și una spre care se îndreaptă), aflat între două avioane, (unul ce vine și altul ce pleacă), aflat între două bagaje, (unul ce așteaptă să fie despachetat și altul în care își pune lucrurile de trebuință pentru călătoria următoare), unul ce-și așteaptă rândul la peronul ,,plecări”, aflat între două vârste ale inocenței iubiri, una care a trecut în care a învățat, și alta ce și-o dorește implicată, desăvârșită, împlinită întru totul, sinceră și curată – toate aceste izbucniri își au originea în tinerețea iubirilor, în matinalul dragostei, în dimineața fericirii ... erupând acum vulcanic, la maturitate, jonglând cu verbele ,,a fi”, (pe aici am fost), și ,,a face”, (asta am făcut), ... ,,... așa am făcut”, ,, ... așa am fost”, ,, ... așa voi face”, tocmai pentru ca de acum înainte, apropiindu-se de amiaza iubirii, să vadă ce va avea, introduce în ecuația literară și un al treilea verb ,,a avea”, ,, ... voi avea”, iată, deci, o luptă continua între cele trei verbe definitorii, obsedante, și totodată dătăroare de adevăr – a fi, a face și a avea.

,, ... dacă voi/vom fi”, ,, ... dacă voi/vei face”, rezultatul va fi unul și același mereu ... ,, ... vom avea”, deja, aici suntem doar ,,NOI”, nu doar ,,EU” și ,,TU”, cum am fost până să ne găsim sau să ne regăsim. Dar această regăsire trebuie văzută doar în iubire. Doar așa ,,voi/vei avea” liniște, ,,vom avea” pace, deci vom fi fericiți, împliniți, doar așa vom zâmbi mereu. Crezul nostru va fi unul și același – contopirea lui doi în unul, și clar, mult zâmbet și binecuvânare.

Energia personală îi este crez! Poetul, ,,Cărărilor printre stele”, a adunat energie și iubire, iar acuma la maturitate ... totul primește viziunea unei direcții constructive. Nu dorește a aduna vorbe goale, fără de folos, ci dimpotrivă, având experiența unei iubiri (și asta împlinită), poetul vede o rânduială ce trebuie să aibă un sfârșit, doar dacă și ,,TU/EA” achiesează cu sinceritate, cu demnitate la statornicie, la frumos, la efemer, la minunat, la echilibru, prin vibrațiile sale autorul dorindu-și clipe de relaxare, clipe de liniște și pace lăuntrică. Le poate găsi, iar atunci când le va avea, va face tot posibilul să le obțină fiind în stare să renunțe pentru o clipă de dragoste adevărată la tot, chiar și la el. 

,,Te-aștept de ieri să vii

Cu soaele ... cu luna,

Cu stele prinse-n păr

Și flori de tei.

Te-aștept de ieri ca să apari,

Cu flori în brațe și zâmbind,

.....

Te-aștept de ieri poate sosești,

Îmi sari în brațe și mă strângi,

......

Te-aștept de ieri și până mâine,

Poate că vii ori poate nu”.

(,,Te-aștep de ieri”)

Vivacitatea poetului și tăria acestuia îi sunt caracteristice care se pliază perfect pe starea de autodeterminare, auto depășire, iar acest proces este coordonat doar dintr-un singur loc ... din suflet - pentru suflet, ... din inimă – pentru inimă, iubirea având o influență aparte. Totul este în concordanță cu propriile valori, rezultând un caracter categoric, ferm, strict și în același timp ușor de cucerit ... cu condiția să vezi și tu, prin ochii simpli ai sincerității obiective și a purității de netăgăduit.

Fiecare citire sau repetare a citirii poemelor, te trimite într-un alt timp, bine definit, și toate, spre perfecțiune, dorindu-ți să fii și tu așa, să ai parte și tu de o asemenea iubire. Poetul pare că scie versul stând în cămăruța inimii – de acolo, din suflet, din adâncul profunzimilor, iar fiecare vers este un sâmbure ce ar putea da în rod. Ideile, gândurile, observațiile obiective ale poetului sunt concretizate în șoapte ... în alte gânduri ... în risipă cu supramăsură de sinceritate. Poetul caută iubirea în adevărul ființei sau a simțurilor. Zvâcnirile - scoase în relief datorită repetițiilor obsesive de vers – sunt îmbrăcate în imagine stelară, selenară, solară, și sunt transformate în simboluri. Poetul, și imaginea care o creionează prin fiecare vers, ajung în străfundurile inimii sensibilizând, fiind posibilă o eventuală redresare, în cazul unui eșec neprevăzut.

Aș zice că iubirea, la început, este dusă mult spre inocență, dar ulterior și spre narcisism, este contagioasă, obsesivă, iar limbajul este controlat, stilizat, dozat sau improvizat, atacând culmile frumosului, sublimului, voluntariatului, eleganței, firescului, irealului, rafinamentului, normalului – în dragoste. ,,Dacă așa nu va fi – renunț la tot!” – parcă ar vrea în final să ne mai surprindă, poetul. Inocența se poate defini prin căutarea continuă, iar după regăsire, totul este dus la extas, la narcisism. Este un frumos joc de cuvinte, nu foarte ușor de perceput la o primă  lectură. Aprofundând textul poemelor îți dai seama și de inocența poetului și de apropierea și chemarea în spațiul ireal, al Zeului Narcis. 

Ionel Sima nu va abandona iubirea, chiar dac nu o găsește, ci va continua lupta cu el, cu căutarea, cu regăsirea, cu frământarea până la desăvârșire, până, evident, la găsire și împlinire. ... până totul va fi așa cum dorește el – perfect, adică. Doar atunci închidem poarta iubirii, luăm cheia și o aruncăm în văzduh, astfel încât nimeni, niciodată să nu o mai găsească, iar iubirea să rămână ca azi pentru veșnicie, pentru eternitate – curată, înrămată în puritate, unde lacrimile vor fi doar de bucurie. Regăsirea aduce și finalul, care este sub semnul promisiunii sincere – unul pentru celălalt pentru vecie. Nimeni și nimic nu va conturba frumusețea clipelor ce ne aparțin.

,,Ești fiecare clipă pe care o trăiesc

în orice strop de ploaie ești tu

din fiecare nor mă veghezi tu

înger cu ochii de floare.

Ești fiecare rază de soare

ce îmi zâmbește dimineața la geam

îmi luminezi viața în fiecare zi

înger de lumină cu aripi de dor”.

(,,Declarație de dragoste”)

Aici, ești în rai. Ionel Sima – crează raiul – și cu flori, dar și cu semnele dragostei, ale frumosului uman, tranformate în ireal, doar așa împlinindu-se canonul. Nu este de neglijat (nu are voie să fie) filonul emoțional transmis, în care dorința supremă este evadarea din ritual, din cotidian și tendința spre absolut, spre irealul complet și complex. Tendința merge mereu spre împlinire, iar Ionel Sima, nu face din aceasta o joacă. Poetul nu se joacă cu sentimentele, dar se joacă cu cuvintele, știind din experiență, probabil, că joaca cu iubirea, este în detrimentul sincerității, aducând prejudicii, aducând deservicii.

În viața de zi cu zi, ai vedea în Ionel Sima, multă timiditate. Citindu-i poemele, poetul îți lasă impresia că posedă un eu liric aparte, total, care se împletește armonios cu seriozitatea și originalitatea. Cufundat în ,,jocul iubirii”, poetul îți lasă senzația că își atrage iubirea/iubita dintr-un alt labirint, dintr-un alt tărâm, dintr-o altă lume, labirint parcă paralel lui, iar dorința este certă, sinceră, și una singură – dorește să o scoată de acolo și să și-o adauge labirintului său, pentru a descoperi frumosul vieții, cel puțin de acum înainte.   

Îmi permit a-l egala, pe Ionel Sima, regelui Divas, afirmând că tot ce e în jurul său, printr-o simplă sau banală atingere se poate transforma în iubire, în cuvânt ... iar cuvântul pentru autorul nostru, este transformat în poem. Ai zice că totul este simplu: am văzut – am transformat  ... o reflecție simbolică.

Armonia cuvântului, versul fără de graniță, neîngrădit, fără a fi forțat – formează ideea – totul este într-o continuă mișcare, totul este circular – iar Ionel Sima aduce o viziune în stil propriu, în poeziile sale – una suprareală, abstractă – dar oricând posibil de atins, de realizat, de înfăptuit. Lirica îl prinde, iar pe noi ne surprinde! În funcție de ce primește – așa va dărui! Deocamdată, el cere! Aruncă ... împrăștie în jur, dar pentru a nu cădea în cealaltă extremă, autorul, avertizează ,,Marea Iubire”, că poate fi asemuită cu soarele – în anumite ipostaze, ,,cu luna de pe boltă” ...,  ,,cu îngerii din cer”, ... ,,cu minunățiile de pe pământ”, și-l văd perfect îndreptățit să caute, să umble, să sufere, să tânjească ... toate acestea îl vor duce spre adevăr, spre fericire, spre împlinire, spre desîvârșire.  

,,Eu sunt soarele

tu ești luna nopților mele.

Eu sunt muntele

tu dealul de lângă el.

Eu sunt furtuna

tu soarele ce alungă norii.

Eu sunt ploaia

tu floarea gingașă ce se bucură”.

(,,Împreună”)

Orizontul iubirii desparte ACOLO de DINCOLO ... desparte AICI de ACOLO ... totul este reflectat prin starea sufletească, Geneza este unică, totul zvâcnește din inimă existând doar un singur mers, o singură privire, o singură ieșire, o singură cale, o singură cruce ... există rază de soare ... dar și rază de speranță.

Ionel Sima este aidoma unui vulcan – lava țâșnește din adâncul pământului, fiind transformată în iubire – cimentată, care ajunsă în exteriorul pământesc se cimentează pe vecie, dând forme și figuri nebănuit de frumoase, pe care doar timpul le știe aprecia la infinit.

Versul este facil, dar recitarea sensibilă ar produce efect maxim, fiind un flux-reflux de cuvinte ce exprimă trăiri, iar acestea, iată-le azi sunt încondeiate, editate și tipărite pentru a ne fi dăruite, cu suflet și din suflet. Văd în versurile lui Ionel Sima – răbdare, iubire, iertare, timp de așteptare, văd un strigăt de eliberare a sinelui ce nu vrea să rămână la stadiul unui simbol într-o inima ce va suferi mereu, dacă așa nu ar proceda. Poetul te plimbă pe cărările iubirii perfecte, unde găsești eleganță, sentimente, armonie, profunzime ... Poezia lui Ionel Sima sparge lacătul în care sunt ținute toate aceste intimități, iar lacătul fiind spart ... ușa deschisă ... totul zboară, se pierde în sentimente, iubirea poate primi aripi ... devenind libertate și eliberare. Tiparul stilistic este specific poetului – toate fiind exerciții de autocunoaștere, fiind forme de comunicare între real și ireal, ajungând la stadiul de cugetare.

Recomand spre citire acest minunat volum gândindu-mă doar la un singur amănunt, fiind convins că aici s-a investit mult, aici s-a făcut risipă de emoție, s-a făcut risipă de trăire. Așa dacă nu era, acest volum nu ar produce efect. Iată, o dată ,,Copacul iubirii” fiind plantat, el se înalță, crește, tinde spre ,,Cărările printre stele”, iar prin acest volum se naște trilogia – pământ, trăire, cer.

,,Dacă vrei ma dă-mi un sărut

mai mângâie-mă odată

            mai strânge-mă în brațe

și șoptește-mi la ureche

,,te iubesc” din inimă.

Dacă vrei mai zâmbește-mi puțin

mai alintă-te în brațele mele

mai ascultă-mi inima

și spune-mi că ești fericită”.

(,,Dacă vrei”)

Vasile BELE – Baia Mare, 18 ianuarie 2018