Presa, opinia publică, contributorii rețelelor sociale, încearcă de zile bune să
stabilească situația de fapt. Explicațiile oficiale lipsesc sau sunt
contradictorii. Când orice răspuns la întrebările puse autorităților se dovedește
a fi imposibil de susținut de legile
fizicii, chimiei sau psihologiei, câmpul speculațiilor
își pierde orice frontieră.
Perfect posibil ca tragedia Alexandrei să fie un accident,
nu se știe deocamdată cum provocat,
care să devoaleze o rețea imensă de
trafic ilicit asociind, în statul mafiot, lumea interlopă cu administrația publică și
chiar cu autoritatea judecătorească. Aceasta ar fi o explicație pentru inerția
forțelor de ordine, bâlbâiala
parchetului, demisia precipitată (ca să nu spunem dezertarea) ministrului de
interne abia numit, tăcerea Guvernului sau inițiativele
extravagant-diversioniste ale partidelor parlamentare. Dacă ar fi așa, faptul nu ar face decât să confirme odată
în plus falimentul statului oficial român.
Pe acest fond înfloresc însă teoriile conspiraționiste cu finalități geopolitice străvezii precum cele potrivit cărora într-o țară mare exportatoare de prostituție și
producătoare de vagabonzi fără locuință,
este nevoie să se recurgă la răpirea câtorva adolescente inocente, având relații de rudenie riscante pentru răpitori în
societatea civilă și mass media, pentru
a satisface cererea de organe pe piața
occidentală europeană sau cea de servicii sexuale pe piața nevoilor fiziologice ale militarilor americani de la
Deveselu. Asemenea teze servesc mai degrabă decredibilizării NATO și UE decât aflării adevărului, făcând parte,
deci, din alt scenariu.
Deocamdată cert este că niște
copile au dispărut, că, alertate, autoritățile
(mai exact angajații serviciului de
telecomunicații speciale, niște procurori și
o seamă de polițiști, în această ordine de vinovăție) au reacționat
cu mare întârziere dovedind incapacitate funcțională,
incompetență profesională și lașitate,
precum și că suprastructura politică a
statului (Guvern, partide, Președinte),
după o nepermisă perioadă de tăcere care a isterizat populația, s-a manifestat ineficient și
neconcludent, dar mai ales panicard, populist și politicianist. Pe cât de improvizate și lacunare au fost explicațiile
oficiale, pe atât de aberant diagnosticul și
absurde soluțiile.
O PROBLEMĂ DE SISTEM CARE AMENINȚĂ STATUL NAȚIONAL ROMÂN
Atât știm precis și este destul. Nu este nevoie să facem pe
detectivii de ocazie. Ceea ce se va afla de acum încolo, oricât de tragic va
fi, ține de detaliu și nu mai poate schimba concluzia generală
referitoare la esența lucrurilor. Toate
la un loc indică faptul că nu putem vorbi despre erori individuale sau devieri
comportamentale izolate, ci despre o problemă de sistem. Instituțiile statului român nu mai pot ocroti cetățenii. Ceea ce lipsește națiunea română de
unul dintre criteriile esențiale de
coeziune. Astfel aceasta încetează să mai existe.
Ce este un criteriu de coeziune? Este un motiv rezonabil
pentru care cetățenii individuali sunt
convinși că trebuie să fie loiali
statului și instituțiilor acestuia. În speță este vorba despre securitatea personală.
Prin legătura de loialitate cu respectivele instituții indivizii alcătuind o colectivitate în sine se constituie
într-o comunitate acționând pentru
sine. Aceasta, degajând și o identitate
culturală, este națiunea. Când cetățenii nu mai au rațiuni pentru a crede în instituții
națiunea se dezagregă moral și se destatalizează. Este ceea ce se
întâmplă astăzi în România.
Pe lângă impotența
instituțiilor la bază, reacția statului la vârf a creat poporului și percepția
că puterea – cea cumulată pe care membrii săi au încredințat-o conducătorilor – este vacantă,
abandonată, părăsită. Din carlinga aeronavei naționale
aflate în zbor, lipsește pilotul. Un
asemenea sentiment a creat totdeauna în istorie nevroză socială maximă. Este de
ajuns o scânteie pentru ca nevroza să se transforme într-o explozie irațională aptă a distruge întregul edificiu
statal.
Dacă printr-un noroc divin fenomenul nu se va produce
spontan, rămâne de văzut în ce măsură actorii externi nu vor interveni pentru
a-i da un implus. Depinde de raționamentul
și interesele lor. Cei care vor crede
că momentul pentru desăvârșirea operei
de aneantizare a națiunii române – prea
mare pentru o Europă atât de mică – a sosit, vor amorsa bomba socială. Cei care
vor socoti că în plină criză a ordinii mondiale postbelice și postbipolare turbionul consecutiv
scufundării navei românești poate
antrena alte naufragii, făcând ansamblul operațiunii
prea costisitor, vor tempera reacția.
Analiza și informațiile îmi spun că Guvernul Dăncilă va
supraviețui zilei de 10 august, dar
numai ca legumă politică respirând prin aparatele de terapie intensivă
euro-atlantice. Aceasta este formula de compromis a marilor actori globali și regionali.
IOHANNISMUL, ULTIMUL STADIU AL BĂSISMULUI
Cum s-a ajuns aici? Totul a început cu oligarhizarea,
secretizarea și militarizarea statului
de către cel care, nemulțumit cu rolul
de Președinte-mediator, rezervat de
Constituție, a înțeles să fie Președinte-jucător. Este vorba despre Traian Băsescu. Acesta a
creat un stat paralel și subteran, în
raport cu statul constituțional și legitim, al cărui braț înarmat a fost industria anticorupției – în același
timp paralegală (a pus în aplicare reguli în afara legii), parajudiciară (a
formulat sentințe concepute în afara
sălii de judecată și în lumina unor raționamente fără legătură cu ordinea de drept)
și parajudecătorească (a implicat în
procesul judiciar persoane din afara autorității
judecătorești). Dotat cu asemenea
structură de putere, insuficientă spre a înfrânge statul oficial, încă solid, și a-și
susțiune regimul neocezarist, Băsescu a
cerut sprijinul unor puteri străine. În schimbul acestuia a cedat, precum
singur a recunoscut (așa cum a admis și caracterul mafiot al statului lăsat nouă
moștenire), porții mari de suveranitate națională.
Președintele Băsescu
a crezut că va controla acest monstru. De asemenea el a sperat că va putea
profita de dezbinarea Occidentului căruia i-a închinat România, spre a păstra o
anumită autonomie de mișcare națională. Dacă au funcționat, aceste calcule s-au confirmat doar pe termen scurt; și anume până la sfârșitul mandatului băsescian. Ulterior, inclusiv după o serie de
lupte intestine, care au impus și
permis totodată vasalizarea lor față de
puteri externe diferite, instituțiile
oculte ilegitime ale statului subteran s-au autonomizat în spațiul național
și și-au
definit propriile agende politice. Președintelui
Iohannis nu i-a mai rămas decât să accepte prizonieratul „sistemului
antisistem” în țară și supunerea totală față de puterile din afara țării.
Când conflictele izbucnite între acestea din urmă au așezat în tabere diferite America trumpistă și Europa germană, Iohannis și „statul său” tot mai agresiv, au părăsit
Axa Washington-Londra, pe care a rămas Guvernul statului oficial, tot mai
defensiv, și s-au plasat pe Axa
Berlin-Paris.
În paranteză fie spus, orice acord strategic va realiza
oricare dintre puterile respectivelor axe cu Rusia (și un astfel de acord va fi inevitabil), acesta se va clădi pe
spezele României, al cărei dualism de facto va face ca nici una să nu se simtă
obligată față de ea.
Când Traian Băsescu vorbea și
vorbește despre „întărirea instituțiilor statului”, el se referă de fapt la
instituțiile statului nelegitim. Pe
acestea Klaus Iohannis le-a consolidat cu supra de măsură, profitând și de faptul că elitele politice, dar și cele economice și culturale ale țării
fuseseră în cea mai mare parte distruse sub regimul predecesorului său. Ce nu
apucase să facă acesta a desăvârșit el.
În locul debăsificării a venit iohannizarea. Din câte se vede, iohannismul este
ultimul stadiu al băsismului.
ÎN LUPTA STATULUI LEGITIM CU STATUL SUBTERAN SACRIFICAT ESTE
CETĂȚEANUL
Întărirea instituțiilor
nelegitime nu se putea face decât prin slăbirea celor legitime. La Caracal s-a
văzut starea dezastroasă în care au fost aduse cele din urmă. Ele nu mai sunt
aproape bune de nimic. Guvernul legitim nu poate mai mult de atât. Cât de
cutezătoare și de ferme să fie forțele de ordine după ce jandarmii care
interveniseră cu un an înainte împotriva manifestanților violenți din Piața Victoriei, porniți să ocupe sediul executivului, au fost puși sub urmărire penală și acuzați
de „reacție disproporționată”, în timp ce bravul ministru de
interne Carmen Dan tocmai fusese înlăturat, la insistențele străinătății (cel
mai probabil Germania), tocmai pentru că susținuse
acea intervenție?!
Observăm însă că în joc s-a aflat și STS – serviciul militarizat (militarizarea este un fenomen
specific autoritarismului oligarhic) care s-a dovedit atât de eficient în
influențarea (a se citi chiar
fraudarea) alegerilor europene și a
referendumului din mai 2019, spre satisfacția
susținătorilor interni și externi ai lui Klaus Iohannis. De
asemenea, procurorul Popescu, care a condus dispozitivul de intervenție pentru presupusa salvare a adolescentei
Alexandra, era nimeni altul decât un activist al magistraților #rezist, opozant al Guvernului și critic al legilor justiției pe care, altminteri, ar fi trebuit să le
aplice (și iată că nu le-a aplicat),
premiat cândva de însăși „Zeița luptei anticorupție”, Laura Codruța Koveși. (Polițiștii erau în speță, potrivit legii, în subordinea procurorului Popescu, al cărui
coleg tot #rezist, procurorul militar Pârlog, tocmai îi ancheta penal pe
jandarmii din 10 august 2018.) Cum de chiar aceste forțe comandate sau protejate de Președintele
Iohannis au ratat ținta de o manieră
atât de penibilă?!
Răspunsul este simplu: pentru că instituții proiectate și
organizate pentru a încălca drepturile omului, instituții care au și performat
în acestă privință, nu pot fi în același timp performante în apărarea drepturilor
omului. Când drepturile omului sunt violate în principiu, violul pur și simplu în concret nu are cum fi stăvilit.
Când ele sunt încălcate la vârf, încălcarea coboară inevitabil și la bază. Dacă telefonul Alexandrei ar fi
denunțat o luare de mită, oricât de
fantasmagoric ar fi fost denunțul,
locul apelului ar fi fost imediat descoperit. Pentru a salva de la viol și moarte o adolescentă nevinovată, statul
paralel iohannist nu este conceput; în timp ce statul oficial nu mai este
capabil.
Nepotismul și
favoritismul au fost practicate în politica românească din cele mai vechi
timpuri. Ele nu sunt deloc străine de PSD, ALDE și
celelalte partide ale curentelor politice principale postcomuniste, explicând
lipsa de performanță a serviciilor
publice. Distrugerea sistematică a elitelor și
înlocuirea forțată a acestora în
administrarea sectoarelor strategice ale țării
(justiție, armată, servicii secrete,
învățământ / educație, comunicare de masă, energie, bănci și altele) cu batalioane de roboți spălați
pe creier și lipsiți de orice valoare profesională sau umană,
programați să promoveze orb și absurd agende politice fără legătură cu
vreun interes național românesc sau cu
ocrotirea drepturilor omului și cetățeanului, este însă lucrarea certă a
regimurilor Băsescu și Iohannis.
Acestea au transformat nepotismul domestic pesedist în nepotism de stat și favoritismul artizanal al partidelor
consacrate în favoritism industrial. Astfel au fost distruse statul democratic și statul de drept deopotrivă, așezându-se în locul lor un stat în care acțiunea politică s-a rupt de societate. Scăpat
de sub controlul social politicul a devenit antisocial iar organizarea sa
statală a îmbrăcat haină mafiotă.
Dumnezeu i-a dat Alexandrei din Caracal trei șanse la viață.
Un STS impotent, un procuror incompetent (între logica lozincilor #rezist și competența
magistraților activiști #rezist este o incompatibilitate
absolută) și niște polițiști timorați
i le-au anulat. Așa arată statul mafiot
băsesciano-iohannist guvernat de serviciile secrete.
STATUIA LUI IOHANNIS RIDICATĂ LA BERLIN S-A NĂRUIT LA
CARACAL
La Caracal s-a prăbușit
toată mitologia anticorupției
alimentată de aproape cinci ani de zile de Președintele
României Klaus Werner Iohannis. Corupția
ucide! Fără îndoială. Dar și prostia
ucide. Aceasta a ajuns a fi cea mai gravă formă de corupție din România sub regimul Iohannis.
Prostia, alături de rea credință,
a corupt și lupta împotriva corupției. Astfel „statul de drept” iohannist,
vajnic susținut de UE și America soroșisto-clintonistă,
s-a dovedit incapabil nu doar să ofere procese echitabile elitelor românești, ci și
să apere drepturile omului de rând. Căci respectul drepturilor omului nu are
cum fi selectiv, iar siguranța cetățeanului este indivizibilă – când dreptul și siguranța
unuia sunt afectate, drepturilor și
siguranța tuturor sunt în pericol.
După tragedia de la Caracal, ca și după aceea a Sorinei de la Baia de Aramă, nimeni nu mai poate
crede în proiectul „statului lui Iohannis” și
în principiu, cu tot sprijinul extern, cel de al doilea mandat al acestuia este
compromis. Nu știu, de asemenea, ce va
mai putea face STS după scandalul în care a fost implicat și care a atras toți ochii asupra sa.
Caracalul a developat o realitate tragică și a exclus din conștiința socială – chiar
dacă deocamdată nu se vede cu ochiul liber – orice încredere în discursul și regimul iohannist. Este probabil că de
aceea susținătorii săi externi vor
căuta rapid soluții de înlocuire a lui
Iohannis / PNL cu o altă formulă pentru administrarea coloniei românești. Cu siguranță
că negocierile între „puterile suzerane” sunt în toi și probabil discuția se
poartă între adepții legitimismului
pesedist și cei ai revoluționarismului userist, între susținătorii continuității răului cunoscut („ciuma roșie”)
și cei ai discontinuității ghepardiene (potrivit căreia totul
trebuie schimbat pentru ca nimic să nu se schimbe). În atare context
întoarcerea la Dăncilă / PSD sau redescoperirea lui Tăriceanu / ALDE nu sunt
imposibile.
A TREIA CALE DUCE ÎN
INFERN
Culmea este, însă, că moartea iohannismului nu este o sursă
de optimism. Pe maidanul lăsat de eșecul
statului român legitim și de falimentul
statului paralel băsisto-iohannist, a început deja să înflorească buruiana
extremismului userist irigat de idei de factură neofascistă.
În locul întăririi instituțiilor
statului legitim, croit de Constituție,
se are în vedere înăsprirea pedepselor; și
așa cele mai mari din UE. În locul
garantării suplimentare a drepturilor omului ni se vorbește despre limitarea libertăților
individuale. Chipurile, mai multă siguranță
se obține cu mai puțină libertate. În locul dotării
corespunzătoare a unui sistem de interceptări pentru siguranță publică pus sub control civil, ni se
propune extinderea competențelor
serviciilor secrete (SRI) plasate cât mai departe de supravegherea societății. În loc să dotăm și civilizăm STS, care are competențe legale în materie, se preferă militarizarea acestei activități prestate în afara competențelor legale firești ale SRI (un serviciu de contraspionaj) care are dotări
tehnice disponibile – deci peste nevoile sale. În locul răspunderii magistraților se solicită desființarea parchetului abilitat să investigheze
derapajele penale ale magistraților,
care, vezi Doamne, i-ar intimida pe aceștia
în aplicarea legii. Pe ce se întemeiază prezumția
aberantă că respectivul parchet (SIIJ) ar urmări să sancționeze respectarea legii de către magistrați iar nu nerespectarea ei, nu ni se spune.
După cum nu ni se spune nici de ce jandarmii sau polițiștii ar fi încurajați să respecte legea atunci când tocmai
aplicarea ei atrage punerea lor sub urmărire penală.
Iată logica răsturnată care ni se promite, caracteristică
tuturor regimurilor totalitare. Sub amenințarea
acesteia am putea sfârși iubindu-l pe
Klaus Iohannis. Dacă nu vom sfârși în
vreun nou Gulag românesc.
Criza de la Caracal ne poate trezi ca neam și ne poate face, dacă nu să ne ridicăm
dinnou, cel puțin să nu renunțăm la a ne mai ridica. Ea ne poate îndrepta
însă și în direcția unei lovituri de stat violente sau de catifea care să
asocieze statutul internațional de
colonie cu un regim intern de dictatură. Astăzi varianta din urmă pare mai
apropiată și mai probabilă decât cea
dintâi. Mâine este, însă, o altă zi…
Autor: Adrian Severin
Sursa: DC News
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu