Nu-i de ici de colo să scrii despre un titan
al literaturii universale. Întâi că Gustave Flaubert, în calitate de mare
pontif al realismului critic prin capodopera Doamna Bovary, a fost analizat şi răsanalizat până dincolo de
cuvintele rostite şi până în vecinătatea gândurilor sale nerostite: Albert
Thibaudet vorbea la vremea lui de rolul imperfectului şi al participiului
prezent la asigurarea cadenţei frazei flaubertiene, criticul Sainte-Beuve – în
pofida sentimentelor de prietenie nutrite faţă de marele artist - n-a ezitat să
amintească de defulări ale sadismului în romanul Salammbô, dar cu toţii cei care s-au aplecat în ultimul veac şi
jumătate asupra operei lui Flaubert, au fost fermecaţi ba de perfecţiunea
atinsă în gradarea acţiunii şi dozarea efectelor, ba de culmile greu de egalat
graţie stilului său simplu, elegant şi curgător, stil în care – este de părere
Vera Călin – „vizualul domină, căci epitetele cu valoare afectivă
sunt extrem de rare, pe când cele optice au o mare frecvenţă”, ba de copioasele
influenţe exercitate de patriarhul retras dar neclaustrat la Croisset, pe malul
Senei, influenţe evidenţiate până şi în opera celebrului nostru compatriot
Eugen Ionescu.
Pe de altă parte, zace în fiecare dintre noi
cei înzestraţi cu un minim simţ al ridicolului, acea teamă inconştientă în
atavismul ei de-a nu rosti platitudini, altfel spus lucruri arhiştiute ce-i vor
face pe atotştiutori să strâmbe din buze ori să zâmbească cu dispreţ atunci
când vor binevoi să-şi arunce ochii pe nevrednicul rod al unor meditaţii
febrile.
Dar marii artişti ne vin în ajutor taman
atunci când indecizia şi disperarea noastră ating culmi ameţitoare. Că doar de
aceea ei sunt mari şi generoşi cu fiinţele simţitoare: Să călăuzească sufletele
iscoditoare înspre divinul luminiş al frumosului şi adevărului! Totul este să
nu ne dăm bătuţi, ci să revenim iar şi iar prin lecturi tot mai atente înspre
glasul mării de înţelepciune şi frumuseţe ce răzbate din scoica operei. Căci
este de crezut că odată şi odată scoica se va deschide pentru ochii şi urechile
noastre, şi atunci vom constata cu suprema fericire a căutătorului de absolut,
cum că glasul mării îşi continuă eterna lui chemare şi tânguire, numai că de
data asta el purcede din sufletul şi inima noastră. Atunci putem fi siguri că
ne aflăm pe drumul cel bun, drumul îngust şi abrupt ce duce spre Golgota
înţelegerii, simţirii şi suferinţei atotumane, căci este îndeobşte ştiut:
Nimeni nu va cunoaşte vreodată adevărata Frumuseţe şi deliciile indicibile ale
creaţiei, înainte de-a fi crucificat de josnica indiferenţă a celor mulţi!
*
Revenind la opera lui Flaubert, trebuie să
menţionăm modesta lui prolificitate în ceea ce priveşte numărul cărţilor scrise
şi al speciilor literare abordate, comparativ cu, să zicem, copleşitoarea
productivitate a lui Balzac, ori cu formidabila desfăşurare de forţe pe tărâm
artistic a marelui său prieten Victor Hugo, ba chiar în comparaţie cu ceea ce a
realizat în scurta sa viaţă scriitoricească Guy de Maupassant, celebrul lui
elev şi discipol.
Pentru că dacă luăm în considerare
încercările lui literare din copilărie şi adolescenţă (la nouă ani deja
improviza piese de teatru!), de asemenea dacă ne mulţumim doar să amintim
despre mai puţin cunoscutele lui încercări dramatice de mai târziu, atunci
marea creaţie flaubertiană înseamnă: Doamna
Bovary, Salammbô, Educaţia sentimentală, Ispitirea sfântului Anton, Trei povestiri şi romanul Bouvard şi Pécuchet, neterminat din
pricina atacului de apoplexie care-l răpune în dimineaţa zilei de 8 mai 1880
(se născuse pe 12 decembrie 1821 în oraşul Rouen din Normandia).
Tot ce se poate ca acest lucru odată ştiut,
el să fie încurajator pentru acei semeni ai noştri care nu prea au tragere de
inimă către studiul amplu şi îndelungat, dar care ţin cu tot dinadinsul să-şi
creeze o anumită spoială de cultură. Numai că, atenţie! Dacă opera lui Flaubert
nu înseamnă cantitate şi amploare, în schimb ea se remarcă, ba chiar se
singularizează prin profunzime şi calitate! În definitiv nu aceasta este esenţa
adevăratei culturi? Căci – nu-i aşa? – mulţi cred că au chemare pentru artă, şi
chiar ajung să-şi facă iluzii cu producţiile lor înspăimântător de mari (sute
de cărţi sau de tablouri pictate), însă puţini sunt cei aleşi. Pentru întărirea
acestei afirmaţii, iată trei exemple notorii: Alexandre Dumas-fiul a rămas şi
va continua să rămână în marea literatură franceză prin celebrul său roman Dama cu camelii, Giuseppe Tomasi di
Lampedusa şi-a făcut intrarea în loja literaturii italiene prin unica şi
uluitoarea lui carte Ghepardul, iar
Mateiu I. Caragiale va rămâne de-a pururi un reper în literatura română prin Craii de Curtea-veche.
Opera lui Flaubert este în mod fericit
completată de către voluminoasa lui corespondenţă, extrem de utilă pentru
desluşirea concepţiilor sale artistice. Afăm într-un asemenea chip că Flaubert
a promovat impersonalitatea în artă şi că estetica sa este de natură
carteziană. Prin urmare, după el raţiunea trebuie să-şi subordoneze manifestările
de natură afectivă, iar scriitorul are datoria să prezinte realitatea fără a
interveni cu propriile lui sentimente prin care să-l influenţeze pe cititor.
*
Aşa cum se cuvine unui clasic al literaturii
franceze, una dintre cele mai prodigioase literaturi din toate timpurile, opera
lui Gustave Flaubert se impune atenţiei noastre printr-un set de trăsături care
îi menţin nealterată prospeţimea şi care captează interesul cititorului vizavi
de problemele fundamentale ale omenirii. Iată doar câteva dintre aceste
trăsături, cele care ies de îndată în evidenţă:
1.Unitatea operei flaubertiene;
2.Remarcabilul echilibru arhitectural şi
compoziţional al cărţilor;
3.Pasiunea autorului pentru istorie şi
pentru redarea exactă a realităţii;
4.Eforturile susţinute ale lui Flaubert de
a-şi perfecţiona necontenit stilul.
Educaţia
sentimentală, carte elaborată în prima sa versiune între 1843-1845, este un
roman al ratării şi arivismului într-o lume dominată de mediocritatea burgheză,
cu detestabilele ei năzuinţe spre tihnă, confort şi plăceri adulterine, în
general spre o viaţă meschină şi călduţă, aceste „idealuri” corespunzând întru
totul aspiraţiilor şi resurselor sale moral-spirituale. Dar autorul, îmbibat
încă din adolescenţă cu silă profundă faţă de odioasa lume burgheză, se răzbună
pe ea la un înalt nivel artistic, prin ulterioara includere în fluxul romanului
a cuceritorului intermezzo cu luptele de stradă din timpul revoluţiei de la
1848, prin care îi cam pune pe jăratec pe burghezi şi le tulbură existenţa cenuşie.
Cu toate că personajul principal, Frédéric Moreau, participă întrucâtva la
aceste evenimente, este totuşi o participare pur formală, căci întreaga energie
de care dispune, el şi-o foloseşte doar pentru a-şi cultiva amorurile searbede
ce-i mănâncă timpul şi banii, şi astfel, în finalul cărţii şi spre finalul
existenţei, va constata că el, care visase tot timpul dragostea (aşa ca
dragostea stranie ce-o nutreşte pentru eterica doamnă Arnoux), de fapt îşi
ratase viaţa. Şi asta pentru că, asemenea barbarului Mâtho din romanul Salammbô, Frédéric devine interesant
pentru cititori prin insistenţa cu care caută dragostea imposibilă la o nălucă
precum doamna Arnoux.
Stilul insuficient cizelat (scuzabil dacă
avem în vedere tinereţea autorului), ne aminteşte prin precipitarea frazelor şi
aglomeraţia de informaţii ba de Balzac, ba de Mizerabilii lui Victor Hugo. Scrierile ulterioare, îndeosebi Doamna Bovary şi Salammbô, au eliminat toate aceste carenţe de exprimare şi
concepţie. Căci în capodoperele sale, Flaubert vroia atâta armonie, încât şi-a
impus constrângerile şi rigoarea stilistică până în vecinătatea maniei. Pentru
el nu existau sinonime, şi nevrând să întrebuinţeze de două ori un cuvânt pe
aceeaşi pagină, uneori petrecea ore întregi în căutarea cuvântului potrivit!
Poate că şi din cauza unei boli nervoase de
care suferea din 1844, rareori Flaubert se arăta satisfăcut de forma frazelor
sale. După cum mărturiseşte el însuşi, mereu „dărâma” frazele (termenul îi
aparţine), schimba construcţia paragrafelor şi refăcea capitolele. Astfel,
discursul cuprins în capitolul dedicat serbării agricole din Doamna Bovary, a fost refăcut de şapte
ori, iar descrierea oraşului Rouen cunoaşte cinci redactări succesive! Fireşte
că în asemenea condiţii exagerat de meticuloase, randamentul era scăzut, şi cu
toată îndârjirea scriitorului de-a lucra aidoma lui Balzac nopţi la rând de la
10 seara până la 4 dimineaţa, versiunea definitivă a romanului tip Doamna Bovary a fost terminată de-abia
în anul 1856, după o muncă epuizantă ce a început în 1851! Dar rezultatul
acestei strădanii este realmente fără cusur.
Spre ilustrare, iată modul gogolian cum
încheie Flaubert descrierea localităţii Yonville, unde medicul Charles Bovary
se mută pentru ca soţia lui însărcinată să schimbe clima şi să mai prindă
niţică putere: „Pe urmă nu mai e nimic de văzut în Yonville. Strada (unică în
târg), lungă cât o bătaie de puşcă şi cu vreo câteva prăvălii pe margini, se
sfârşeşte deodată la cotitura drumului. Dacă o laşi în dreapta şi mergi pe sub
poala coastei Saint-Jean, ajungi îndată la cimitir.”
Chiar dacă stilul lui Flaubert, stil sobru
şi pe alocuri cu accente grave, face ca ironia şi umorul să stea tupilate şi să
fie deduse de cititor, totuşi, descrierea de mai sus ne invită volens-nolens la o surprinzătoare
analogie cu Mirgorodul lui Gogol, unde clasicul rus se dezlănţuie cu verva-i
caracteristică şi unde ironia lui îmbracă haina de gală a sarcasmului
necruţător: „Frumos oraş e Mirgorodul! Ce de clădiri mai are! Şi de tot felul:
cu acoperişul de paie şi stuf, ba chiar şi cu şindrilă. O uliţă în dreapta, o
uliţă în stânga, şi peste tot mândreţe de garduri de nuiele (...) De te apropii
de piaţa cea mare, fără-ndoială că ai să zăboveşti o clipă să-ţi saturi ochii
cu priveliştea ce ţi se arată: aici se întinde o băltoacă, o frumuseţe de
băltoacă! Alta la fel nu ţi-a fost dat să vezi pe lume! Se-ntinde aproape pe
întreaga piaţă. Minunată băltoacă! Casele şi căsuţele, pe care de departe le
poţi lua drept nişte stoguri de fân, o înconjură, minunându-se parcă şi ele de
atâta frumuseţe.”
În mod cert că prin intermediul lui Ivan
Turgheniev, aflat pe atunci la Paris şi participant la întâlnirile cu renumiţi
scriitori şi critici (Théphile Gautier, Sainte-Beuve, fraţii Goncourt,
Maupassant, Émile Zola, Alphonse Daudet), Flaubert era la curent cu marea
literatură rusă. Şi cum Gogol încetează din viaţă în anul 1852, adică atunci
când Flaubert trudea din greu la Doamna
Bovary, este lesne de dedus sensul în care a acţionat această foarte
posibilă influenţă...
Subiectul romanului Doamna Bovary i-a fost sugerat lui Flaubert de o întâmplare reală
petrecută în împrejurimile oraşului Rouen şi care făcuse multă vâlvă prin
partea locului. Eroina acestei întâmplări dramatice este Deplhine Delamare,
soţia unui medic, care ajunge să se simtă din ce în ce mai dezgustată de de
viaţa anostă dusă alături de un soţ mărginit. Fire visătoare, Delphine îşi
caută refugiul şi echilibrul sufletesc în cărţi sentimental-romantice, care
însă nu fac altceva decât să-i accentueze dezechilibrul sufletesc. Şi cum nu-şi
găseşte liniştea sufletească nici după naşterea fetiţei, Delphine muşcă din
mărul otrăvit al adulterului şi devine amanta proprietarului unui domeniu din
apropiere, apoi al unui practicant din biroul unui notar.
Lesne de înţeles că Flaubert a schimbat
numele protagoniştilor (eroina principală devine Emma Bovary, proprietarul este
botezat Rodolphe Boulanger, iar practicantul Léon) şi că a eliminat amănuntele
lipsite de importanţă pentru economia romanului. Însă a păstrat foarte multe din
datele reale, acestea regăsindu-se întocmai în carte: plictiseala şi
libertinajul Delphinei, ruina financiară a familiei provocată de cheltuielile
ei nesăbuite, disperarea de care va fi cuprinsă atunci când vor eşua toate
încercările ei de-a procura banii necesari pentru acoperirea datoriilor
presante şi în final sinuciderea prin otrăvire. E clar că golurile au fost
magistral umplute de către fantezia autorului şi că multe din personajele
romanului reproduc persoane reale: doctorul Larivière întruchipează frumoasele
trăsături umane şi profesionale ale tatălui său (fusese chirurg şef la spitalul
din Rouen), pe când Charles Bovary îl reproduce pe doctorul Delamare până şi în
ceea ce priveşte trăsăturile lui morale: greoi şi mărginit, însă cinstit şi
cumsecade. Până şi sfârşitul lui Bovary este aidoma cu cel al lui Delmare:
iubindu-şi soţia până la adoraţie, el nu supravieţuieşte mult acesteia,
îndeosebi după ce descoperă scrisorile ce i-au fost adresate de către amanţi.
Apar şi alte personaje, căci Flaubert nu
poate rezista ispitei de a-i ironiza atât pe liberali, cât şi pe conservatori:
pe liberali în persoana farmacistului Homais, iar pe conservatori în cea a
marchizului de Vaubyessard.
„Madame Bovary c’est moi”, obişnuia să
afirme scriitorul. Într-adevăr, cartea şi eroina preiau nu doar
inadaptabilitatea pretimpurie a adolescentului Flaubert, ci şi o bună parte din
dispreţul acestuia faţă de religie, politică şi afaceri băneşti. De altminteri,
cele câteva pasaje neortodoxe vizavi de biserică şi credinţă, i-au adus lui
Flaubert nu tu laude şi elogii pentru monumentul literar ridicat, ci un nedem
proces după publicarea primelor fragmente din roman, el fiind trimis în
judecată de către procurorul general imperial sub acuzaţia de „otrăvitor al
moravurilor”. Din fericire a fost achitat, ceea ce – câteva luni mai târziu –
nu se va repeta şi cu Baudelaire, acesta ajungând efectiv în faţa judecătorilor
pentru volumul Florile răului...
Chiar dacă visul Emmei cu cavaleri şi
saloane fastuoase are toate conotaţiile unui romantism fad, totuşi el, la fel
ca gestul fatal al sinuciderii, se constituie într-un act de protest împotriva
meschinăriei burgheze din jur. Este, de altfel, singurul vis pe care şi-l
permite acest formidabil părinte al realismului critic, însă un vis în egală
măsură tragic şi plin de învăţăminte, mai exact un avertisment pentru cei care
voluntar ori involuntar slăbesc legăturile cu realitatea. Şi cu toate astea, ca
o dreaptă compensaţie în faţa agresiunii urâtului şi searbădului din lumea ce
ne înconjură, nici cei mai realişti dintre semenii noştri nu se pot înfrâna să
viseze cu ochii deschişi. Căci visarea nu înseamnă doar o componentă a vieţii
aşa cum ne-o dorim cu toţii. Ea înseamnă drumul spre artă, iar prin artă spre
Adevăr şi Frumuseţe!
Romanul Salammbô
la rândul lui întruneşte toate însuşirile cerute de o capodoperă. Pasiunea lui
Flaubert pentru istorie datează încă din copilărie, însă se ştie cu certitudine
că pentru elaborarea acestui tulburător roman, scriitorul s-a documentat
temeinic mai ales în decursul celei de-a doua călătorii de aproximativ două
luni, efectuată în nordul Africii.
Acţiunea romanului este plasată între cele
două războaie punice, şi ea se axează pe confruntarea dintre Cartagina şi
mercenarii aflaţi în solda acestei cetăţi feniciene. După cum justă afirmă Vera
Călin, romanul se vădeşte a fi „un roman istoric cu trăsături epopeice,
atitudini arheologice şi sugestii mitice”. De fapt ce este Salammbô: un roman arheologic, un roman parnasian sau mai degrabă o
carte seducătoare, ce conţine surprinzătoare formule romaneşti moderne? Greu de
dat un răspuns categoric. Cert este că romanul captivează nu doar prin
descrierile vestimentare, de interioare, tradiţii şi credinţe păgâne, poate nu
întotdeauna riguros ştiinţifice, însă mereu cuceritoare prin meşteşugul
înfăţişării lor, cât mai ales prin măiestria concentrărilor temporale şi prin
capacitatea autorului de a sintetiza în câteva fraze fapte şi stări desfăşurate
pe lungi intervale de timp. Iată, bunăoară, cutremurătorul episod al mercenarilor
prinşi de Hamilcar, tatăl lui Hannibal, în capcana numită Valea Securii, acesta
fiind totodată titlul unuia dintre capitolele cărţii. Înnebuniţi de foame în
acest „crescendo al ororii” (Vera Călin), mercenarii ajung să se dedea la
înfiorătoare acte de canibalism.
Salammbô
este în acelaşi timp romanul dragostei aparte dintre cei doi protagonişti
învestiţi de autor cu sensuri simbolice: Salammbô, fiica lui Hamilcar,
întruchipează un principiu sacru, pe când barbarul Mâtho este asociat cu
cumplitul zeu Moloh. Cum, dar, să se împlinească dragostea dintre două
principii antipodale? Şi astfel Flaubert ni-i prezintă pe Salammbô şi Mâtho,
aidoma altor personaje ale sale, ca pe nişte înfrânţi...
Pentru că în studiul de faţă nu mi-am propus
o cercetare amănunţită a operei lui Gustave Flaubert, ci doar trasarea
principalelor repere de abordare şi asimilare, rămâne să spun câteva cuvinte
despre celelalte cărţi ale sale. Ispitirea
sfântului Anton (1849) reprezintă o înlănţuire de viziuni deopotrivă
terifiante şi groteşti, care amintesc de halucinaţiile lui Bosch şi de Capriciile lui Goya. Cele trei povestiri
apărute în 1877 constituie o sinteză a modalităţilor de exprimare flaubertiene.
Astfel, Legenda sfântului Iulian
reactualizează înclinaţia autorului spre halucinant, pe când Herodiada ne prezintă Iudeea aflată sub
ocupaţie romană, cu frecventele sale puseuri de cruzime şi violenţă. Cât
priveşte Bouvard şi Pécuchet, romanul
neterminat din pricina trecerii lui Flaubert în eternitate, el ne prezintă –
este de părere aceeaşi Vera Călin – obsesia prostiei obiectivată într-un şir de
aventuri spirituale trăite de doi copişti.
Sighetu Marmaţiei, George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu