Mai veche decât
vechimea, rămas de pe vremea începuturilor noastre, cultul comemorării morţilor
ne-a însoţit şi ne va însoţi mereu vremelnica existenţă, pentru că mereu şi mereu vom avea
pe cineva drag nouă plecat să-şi veşnicească somnul sub coasta unui deal, în
umbroase ţintirime din frumosul, doritul şi pătimitul nostru Ardeal. Acolo,
neuitaţii noştri îşi torc somnul de veci, dimpreună cu toţi cei pe care neamul
acesta i-a avut, născând şi umplând din fântâna timpului acea neştiută lume pe
care noi ne-o dorim mai bună şi mai frumoasă decât cea în care vieţuim acum.
Pe ei, lăcrimaţii
noştri cei dragi îi purtăm mereu în umbra tăinuitului gând, cerându-le cu
creştinească smerenie şi sfiiciune iertare dacă le-am greşit cu ceva, iar în
rugile noastre cele curate şi adevărate înălţate la Măritul, nădăjduim ca El,
Iertătorul nostru cel bun, să-i fi pus
pe toţi în raiurile Sale cele fără de sfârşit, spre veşnica lor odihnă.
Şi poate tocmai de
aceea în datina noastră străbună s-a statornicit din neam în neam, ca în miez
de toamnă, lor, celor plecaţi spre necuprinsele ceruri, să le fie hărăzit o zi
anume de cinstire, zi în care noi, norocoşii cei vii să-i căutăm pe ei
veşniciţii nemuririi, pentru a sta o clipită vremelnică împreună. Şi acolo, la
umbra crucii lor, în boaba lacrimilor venite din fântâna sufletului nostru, să
punem rugă şi iertare, smerenie şi recunoştinţă pentru tot şi toate câte ei
ne-au dat şi ne-au lăsat în trecătoarea lor viaţă prin această mincinoasă şi
nemernică lume, să ne mai povestim în gând de câte le-am mai făcut şi desfăcut
pe-aici în mişcătoarea vreme cea plină de trudă şi nenoroc. Şi aşa, împăcaţi că
ne-am făcut datoria creştinească, să nădăjduim
că vom fi pentru o clipă parte din marea bunătate cerească, cea din care
izvorăsc toate cele pe care Măritul le aşteaptă să le facem în faptele noastre
cele de zi cu zi.
Iar dacă noi, cei
întomnaţi în vreme suntem îmbucuraţi de Domnul cu nepoţi, să-i ducem şi pe ei
la însfinţitele morminte, pentru a-i învăţa că neamul nostru dimpreună cu toți cei mutați la ceruri, trebuie
cinstit şi preţuit pentru toate câte a făcut pentru noi în această lume, pentru
toate comorile de gând şi faptă pe care ni-i le-au lăsat, pentru mierea de
învăţătură strânsă din florile timpului lor, pentru tot şi toate cele câte nu
au murit odată cu ei. Iar mai presus de toate să-i învăţăm pe nepoți a simţi că pe umerii lor stăm noi şi vor sta deopotrivă şi ei, că din
firava lor urmă am făcut astăzi cărarea vieţii noastre, că exemplul lor ne dă
îmbărbătarea, curajul şi tăria trebuincioasă pentru a trece prin cumpene de
vreme. Lor le destăinuim în taină necazurile şi nevoile prin care trecem şi
uneori de la ei aşteptăm povaţa cea salvatoare care să ne scoată la liman. Dacă
toate astea fi-vor învăţate de urmaşi, să fiţi siguri că vom fi mereu legaţi de
însfinţita noastră ţărână, de bunii şi străbunii noştri, cei mereu trăitori
aici în veşnicia locului care ne va nemuri peste veacurile ce vor veni, că fără
ei, fără această sfântă avere ce ne-au lăsat-o, noi am fi nimicuri, rătăcită
turmă în furtuna vremilor cele mereu schimbătoare.
Făce-ţi-vă aşadar
dreapta şi cuvenita voastră datorie faţă de memoria acelor care până mai ieri mai erau prin preajma
voastră, bucuroşi că viaţa îi mai ţine prin acestă lume, pentru că nu se ştie
când veţi fi şi voi în lumea lor. Şi dacă în fierbinţela lacrimi voastre va fi
şi-o rugă de iertare faţă ei, fiţi siguri că, în bunătatea lor, cei duşi la
ceruri vă vor ierta, sărutându-vă sufletul vostru cel bun cu un dulce mângâiat
şi o descătuşare creştinească ce va veni să vă-mbuneze viaţa şi numai pentru o
clipă.
Mircea Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu