Medalion poetic - IOAN ES. POP

sunt un bărbat singur

sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt

hoarde de nefericiți care umblă și caută

alți nefericiți — numai că între nefericiți și nefericiți

sunt mari praguri de nefericire,

unii au bani mulți, alții au speranțe

deșarte — nu există doar nefericiți

de-un singur fel.

iar când, totuși, se unesc,

nefericiții fac revoluții, după care

li se ia totul.

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc

dacă n-aș fi fost silit să vorbesc,

n-aș fi vorbit niciodată.

până la șase ani nu mi-au cerut-o

și a fost bine, pentru că stăteam sub vorbire

ca sub un clopot de fontă perfect ermetic.

ascundeam acolo o știință

pe care, la șase ani, m-au silit să o pierd.

îl vedeam pe înger nu în somn, ci aievea,

ziua-n amiaza mare,

când realitatea e de netăgăduit.

nu i-am iertat nici pentru faptul

că m-au dat la școală,

unde a trebuit să vorbesc,

iar mai târziu să mă străduiesc să le seamăn

celorlalți, care vorbeau de zor

și dădeau din mâini și din picioare,

năucindu-mă cu viața lor.

chiar și astăzi vorbesc doar cu spaimă,

pentru că locuiesc tot acolo, sub clopot,

iar vorbirea îmi face rău.

n-am nimic de spus în vorbire umană,

unde totul este întâmplare și zarvă.

mă prefac însă cu o anume dibăcie

că vorbesc, iar afară se aud

sunete aproape omenești,

dar în gâtlej e un muget analfabet și inform,

care n-are de a face cu vorbitul.

mai rău e însă că știința tăcerii mele s-a dus,

s-a dus și îngerul care mi-a stat

la căpătâi până la șase ani,

s-a dus și omul care putea fi alt om,

tăcând în așa fel încât la capătul

multor ani de muțenie, să poată dezvălui

știința cea mai neiertătoare a științelor,

singura care ar fi putut face moartea mai suportabilă

și mașinile mai îngăduitoare.

atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie

atunci când îți vei toci toate simțurile, vei scrie

cartea rece. din care nu vor adia efluvii, nu vor răzbate

zgomote, nu va licări lumina, nu se va exfolia pipăitul,

nu vor sfârâi ca arse dulcele, acrul, amarul. cartea

rece, după care umbli cu simțurile făcute ferfeniță și

care nu țâșnește din energiile intacte, ci dintr-un puț

din care au fost supte toate materiile potrivite extazului,

necesității, forței, derutei, eșecului. în cartea

rece sunt spectre care se adună pe câmpul de bătaie

mult după ce bătălia s-a sfârșit. șobolani de pâslă care

nu vânează și nu sunt vânați. preoți de gheață care

nu mai trebuie să predice. anesteziați care subțiază și

ultima realitate. o lungă pânză cu stafii ordonate și

hieratice, dar care nu se roagă, ci pur și simplu se

odihnesc.

până atunci, însă, ai de tocit tot ce mai e de tocit.

simțuri mai mici, organe mai mici. și deci hrană mai

puțină pentru fiecare dintre ele. până atunci, însă,

ochii să nu mai vadă, dar să nu devină orbi, pielea să

nu mai simtă căldura și înghețul, timpanele să atârne

blege ca niște scorburi puse la muiat, limba să se

curețe de orișice gust, nasul să ajungă ca un grătar de

fontă prin care intră, albe, terne, fără nuanță, și miasmele,

și miresmele. o făptură fără simțuri în vârful

unui deal fremătând de verdeață. soarele privit cu

tecile urechii, vântul ascultat cu pupilele bulbucate.

un miros de val de nisip în pustiul limbii. și odihna,

da, odihna simțurilor până mai de ieri atât de ostenite.

stau pe vârf și nu vad nimic.

asta e toată răsplata.

când mi-a dat sângele pe nas eram singur acasă

și tocmai mă pregăteam să fac cel mai bun lucru

din viața mea, oricare ar fi fost acela.

e bine că s-a întâmplat atunci, pentru că

eram total nepregătit să mor,

poate de asta nici n-am murit, dar mai târziu

făcând lungi calcule și strecurându-mă

printre zeci de necunoscute,

mi-am dat seama că aceea fusese o întâmplare de moarte.

potrivit socotelilor mele, atunci,

dacă n-aș fi fost cu gându-n altă parte,

n-aș fi scăpat. și uite cum, după ce

am rămas corigent la matematici

în toți anii de liceu,

deveneam acum matematician, și nu unul oarecare,

ci unul care putea să calculeze sfârșitul

cu o precizie înspăimântătoare,

deși nici o cifră și nici o figură geometrică,

nici măcar un simbol nu-mi stăteau la îndemână.

am și eu o afacere pe lumea asta:

mă dau specialist în nenoroc.

am închiriat un spațiu la subsol,

pe lângă cimitirul armenesc,

unde concurența e acerbă.

pot zice că-s și eu patron de-acuma.

și știu prea bine cu cine lucrez:

de n-ar exista acești mărunți oameni triști,

până la urmă niște neisprăviți cu toții,

lumea ar pieri în două zile.

și-apoi, să fiu cinstit, la firma asta a mea,

nu lucrăm ca să facem oamenii fericiți,

ci doar cel mult să-i ușurăm de prea multă nefericire,

să aducem nefericirea aproape de fericire,

să ușurăm binele de prea bine

și răul de prea rău.

că cererea la noi e încă zero

iar partenerul de afară ne dă țepe,

ăsta încă nu se cheamă faliment.

vor veni în curând parteneri serioși,

despre care ziarul financiar

se va grăbi să scrie pe pagina-ntâi,

și vor cumpăra nefericire pe bani grei,

la ora asta avem mai multă decât

cehia și ungaria la un loc,

ardealu-i al nostru, ce mai,

suntem poate singurii care pot exporta

nefericire pură ca heroina -

a occidentalilor e contrafăcută de mult.

mare pagubă că românia

nu știe vinde ce are mai bun,

iar or să ne-o ia alții înainte,

pentru că norocul nu vine de două ori,

și-atunci or să schimbe iar guvernul,

crezând că acolo e buba.

am descoperit că nu există artă mai grozavă

ca medicina. doar că medicii de azi

nu mai știu să caute leacul în boală

și vindecarea prin spasm.

regret că n-am avut șansa, ca angela marinescu,

să fiu medic măcar o dată,

să despic bolnavul de sus până jos dintr-o tăietură

și să mă desfăt printre măruntaiele lui aburind,

dar numai o clipă, căci nu inima, nu plămânii

mă interesează, ci organul care produce dispariția

și cred că el își are locul în noi, nu aiurea,

doar că e mic și hidos și se ascunde,

pentru că e singurul organ cu conștiință

pe care-l purtăm în pântece,

singurul care, trăind în întuneric absolut,

când iese la lumină se resoarbe,

exact ca dumnezeu.

păcat că n-am avut șansa, ca angela marinescu,

să fiu medic măcar o dată.

 până mai ieri, am fost sigur că sufletul stă sub inimă

sau puțin lateral, în locul gol dintre ea și plămâni.

împlinisem 40 și tot mai credeam că sufletul locuiește

într-un spațiu gol - bineînțeles, tot în piept, tot sub inimă

sau lângă ea.

numai că, dragul meu, într-o zi de marți,

după ce tocmai împlinisem patruzeci și unu,

atenția mea măruntă, dușmanul de moarte al celei mari,

a coborât ceva mai jos: stomacul

tocmai începuse să-și facă de cap,

iar neliniștea să se-adâncească.

așa am descoperit că ticălosul de suflet

nu se mai afla la locul lui.

coborâse adică și el spre stomac,

acolo unde mă durea cel mai tare.

la patruzeci și unu mi-am dat seama

că sufletul merge acolo unde e durere.

iar când a ocolit ficatul, ratându-l,

am zis că, iată, sufletul poate fi înșelat,

numai că el se mutase sub bilă,

unde amurgul încă nu se lăsase.

ei bine, din clipa aceea, bila n-a mai rezistat.

și dacă până mâine dimineață

sufletul va coborî mai jos de intestine,

pot crede că nu trupul e greu, ci sufletul

și că de suflet moare omul, nu de trup.

în măcelăria ta mi-ar fi plăcut și mie să lucrez

măcar o dată pe săptămână, în ziua mea liberă,

dar nu în față, unde vinzi și unde

toți îmbracă halate și poartă mănuși,

mie îmi place în hala din spate, unde muștele roiesc

și unde, oricât te străduiești să îi extermini,

șobolanii mișună peste tot.

acolo, tăvălit pe câte-o halcă, să pot sta singur,

cu coatele în sânge animal,

să mă zgudui de plâns și să mă rog.

după opt ceasuri de rugăciune dintr-asta,

aș ieși afară cu ochi limpezi și surâzători

și șase zile după aceea aș fi blând ca un miel

și gata de orice sacrificiu,

fericit că în a șaptea zi mă pot întoarce

în măcelărie, printre hălci,

fiindcă numai din cauza cărnii te rogi

și cu cât e carnea mai multă,

cu atât te rogi mai sfâșietor.

                                                 

                                                          CURRICULUM VITAE

Ioan Es. Pop s-a născut în 27 martie 1958, în satul maramureșean Vărai (com. Valea Chioarului). Este absolvent al Facultății de Filologie, secția Limba și literatura română – Limba și literatura engleză a Universității „Nord” din Baia Mare (1993). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost editor-șef al „Ziarului de duminică” (supliment al „Ziarului financiar”) și editor senior al revistei „Descoperă”.

A publicat poezii în “Luceafărul”, “Nouăzeci”, “Tribuna”, “Astra”, “Transilvania”, “Contemporanul”, “Vatra”, “România literară”, “Contrapunct”, “Convorbiri literare”, “Revista Iberorrománica” (Madrid), “Asheville Poetry Review” (SUA) și în reviste literare din Irak, Iugoslavia și Suedia.

A debutat editorial în 1994 cu volumul de poeme “Ieudul fără ieșire”. A obținut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1994), premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1994), premiul de debut al revistei “Poesis” (1994), premiul Festivalului Național de Poezie de la Sighetu-Marmației (1994), premiul Primăriei municipiului București (1996), Marele Premiu acordat de Ministerul Culturii și Cultelor Festivalului Internațional de Poezie “Nichita Stănescu”, Premiul Academiei Române pentru poezie, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1999), Premiul ASPRO, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (2003). I-a fost decernat Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer (2004).

                                                                                                            GDL