Scrisoarea unui român înstrăinat
Să nu plângi dragă ţară mamă,
Încă nu te-am uitat,
Am doar în suflet o rană,
Ce nu s-a vindecat.
Încă nu te-am uitat,
Am doar în suflet o rană,
Ce nu s-a vindecat.
Din când în când mă mai doare,
Dar sufăr închis şi tăcut,
Nu-i un erou cel care moare
În lupta doar de-nceput.
Dar sufăr închis şi tăcut,
Nu-i un erou cel care moare
În lupta doar de-nceput.
De durere şi jale lacrimi şiroaie
Peste pământul românesc părăsit,
Când sub biruri viaţa-ncovoaie,
Trupul unui popor oropsit.
Peste pământul românesc părăsit,
Când sub biruri viaţa-ncovoaie,
Trupul unui popor oropsit.
Aici, unde sunt, un biet venetic,
N-am leacuri să-mi vindec durerea,
Chiar de-aş iubi ţara-mi un pic
Simt că mă lasă puterea.
N-am leacuri să-mi vindec durerea,
Chiar de-aş iubi ţara-mi un pic
Simt că mă lasă puterea.
Rădăcina-mi tăiată de ieri s-a uscat
Şi frunzele cad pe pământul străin,
Un veac a trecut de când am plecat,
Şi limba română mi-e amară, pelin.
Şi frunzele cad pe pământul străin,
Un veac a trecut de când am plecat,
Şi limba română mi-e amară, pelin.
Încerc să nu uit Românie de tine,
De mama şi tata, de-acum îngropaţi,
Dar ştiu că-ntr-o zi voi uita şi de mine,
De lutul sub care dorm ai mei fraţi.
De mama şi tata, de-acum îngropaţi,
Dar ştiu că-ntr-o zi voi uita şi de mine,
De lutul sub care dorm ai mei fraţi.
Să nu plângi dragă ţară mamă,
Mi-a rămas, doar atât, o scrisoare,
Cu care să-mi oblojesc a mea rană
Şi doru-mi de glia ce moare.
Mi-a rămas, doar atât, o scrisoare,
Cu care să-mi oblojesc a mea rană
Şi doru-mi de glia ce moare.
Autor Iacob Oniga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu