NEAJUNGEREA LIMBII

   În numărul trecut al Revistei am scris despre necesitatea corectării gramaticale a textelor religioase, în ideea, neclară pentru mulți credincioși, de ce anumite cuvinte ori  construcții gramaticale, au forme diferite de la o zonă la alta a țării sau nu concordă cu ceea ce ei cunosc din limbajul uzual pe care-l folosesc zi de zi.

            Acum, mă voi ocupa de o așa-numită „sărăcie a limbii” sau „neajungere a limbii”, în tot ce cugetarea noastră ar vrea să exprime cât mai exact, mai nuanțat. Dar, din nefericire, nu întotdeauna ne găsim cuvintele potrivite și, în loc de câțiva termeni, trebuie să spunem o întreagă poveste. Nu e vorba însă de vorbirea uzuală, în care nu prea ni se întâmplă asemenea fapte, ci de situațiile pe care le întâmpină creatorii de frumos, mai puțin practicanții artelor vizuale și auditive, din toate domeniile de creație: filozofie, poezie, lingvistică, teologie, biologie, matematică, științe etc.

            Remediul se găsește în împrumuturi din limbi străine, calcuri lingvistice, analogii, sinonimii ș.a., de care orice limbă s-a folosit de-a lungul istorie sale. Să ne gândim la terminologiile științifice, cu o terminologie aproape în totalitate franceză, sau, în perioada actuală, la terminologia IT, dar și a altor științe de top, care sunt, în totalitate, de origine engleză.

            Situația nu e nouă; de ea se plângeau și latinii. Poetul Lucrețiu (Titus Lucretius Carus), în vestitul său poem, De rerum natura („Poemul naturii”), spunea explicit (în traducere): „Eu foarte bine știu că toate-aceste / Descoperiri obscure ale grecilor / E greu să fie lămurite-n versuri / Latine, mai ales că multe lucruri / Se  cer a fi cu vorbe nouă spuse / Din cauza sărăciei limbii noastre” (Lucrețiu 1965: 28).

            Același fenomen se întâlnește și în literatura română, de la începuturi și până aproape de zilele noastre. Ioan Budai-Deleanu, în Prolog la Țiganiada, „motivează în același chip modestia ambiției sale” (Tohăneanu 1976: 12): „Revărsându-se în mine niște scântei din focul ceresc al muzelor, bucuros aș fi cântat pe vreun erou dintre cei mai sus numiți [Ștefan (cel Mare), principele Moldovei; Mihai, domnul Ugrovlahiei]; însă, băgând de seamă că un fel de poezie de aceasta, ce se cheamă epică, poftește un poet deplin și o limbă bine lucrată, nesocotință ar fi să cânt fapte eroice, mai vârtos când nici eu nu sunt în putere, iar neajungerea limbii cu totul mă desmântă” (Țiganiada 1984: 26-27).

            Ecouri asemănătoare găsim și la alți poeți. Să ne gândim la cunoscuta întrebare eminesciană, din poezia Criticilor mei: „Unde vei găsi cuvântul / Ce exprimă adevărul?”. Întrebarea vine atunci când sufletul omului se încarcă de cunoaștere, de „doruri vii și patimi multe”, care, toate, bat la „porțile gândirii”, cerând „intrare-n lume” în „veșminte ale vorbirii”, adică materializate în cuvinte: „Dar când inima-ți frământă / Doruri vii și patimi multe, / Ș-a lor glasuri a ta minte / Stă pe toate să le-asculte, / Ca și flori în poarta vieții / Bat la porțile gândirii, / Toate cer intrare-n lume, / Cer veșmintele vorbirii.” (Eminescu 1960: 168-169).

            Aidoma lui Eminescu, se întreabă și Lucian Blaga, în poemul Ardere din ciclul Nebănuitele trepte: „unde și când găsi-voi singurul cuvânt / în cercul nopții să te-n cânt?” … „cuvântul unde-i – ca un nimb / să te ridice peste timp – ?”  (Blaga 1982: 236: v. 9, 13-14).

            Ce se întâmplă când, în lipsa materialului sonor, trebuie să ne folosim de cuvintele existente, cunoscute? Și în acest caz limba a găsit răspunsul, fie prin raportare la sinonimie, fie prin îmbogățirea semnificațiilor cuvintelor. Așa se face că vocabularul limbii române conține atât cuvinte monosemantice, cu un singur sens, cât și cuvinte polisemantice, cu mai multe sensuri, uneori chiar cu foarte multe, cum e cazul verbului a face, de pildă, înregistrat în DEX cu 42 de sensuri, iar în Dicționarul de sinonime (DSLR), cu 55.  

            Cu toate acestea, uzul, care nu este altceva decât deprinderea noastră de a utiliza același cuvânt în situații diferite, eventual cu unele întregiri/adăugiri, ne face să nu realizăm vreo incompatibilitate.

            Este și cazul verbului a iubi (din sl. ljubiti) și a substantivului iubire, înregistrate în dicționare doar cu sensuri profane, laice: a iubi, vb.: „1. a fi îndrăgostit, a simți o mare pasiune pentru o persoană de sex opus; a avea relații sexuale cu o persoană de sex opus; 2. a ține extrem de mult la cineva sau la ceva. 3. a-i plăcea să …”; iubire, s.f. „faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații de dragoste; amor, iubit; sentiment de afecțiune (și de admirație pentru cineva sau ceva)” (DEX, s.v.), pe care le folosim, în egală măsură, și pentru sentimentele omenești, dar și pentru cele sfinte: iubire față de persoanele dragi, de oameni în general, de lucruri, dar și iubire față de Dumnezeu.

            E adevărat că aceste cuvinte, verb și substantiv, au și sinonime, întrebuințate pentru a evita repetiția, ce ar putea deveni supărătoare, mai ales în textele literare. Pentru verb: 1. a (se) îndrăgi, a (se) plăcea, (înv.) a (se) libovi: „L-a îndrăgit de cum l-a văzut”; „(pop.) a se îndrăgosti: „Se drăgosti cu ea”; „a-i plăcea”: „Îi plăcea să meargă a vânat”. Pentru substantiv: 1. amor, dragoste, (înv.) libov, iboste: „Un adânc sentiment de amor”; 2. (concr.) amor, dragoste, iubit, (Olt.) iub: „Tu ești dragostea mea!”; 3. pasiune, patimă: „patima banilor” (DSLR, s.v.).

            Din păcate, nici între sinonimele respective nu există vreunul cu sens specializat vocabularului religios, prin urmare româna utilizează aceleași cuvinte, iubi și iubire, și în astfel de texte: „Dumnezeul meu, fiindcă tu ești nemărginit de bun, Te iubesc mai mult decât orice lucru și din dragoste către tine, iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi” (Cipolloni 2001: 13).

            Uneori, pentru delimitarea sferei de întrebuințare, acestora li se adaugă un determinant adjectival: divin, duhovnicesc, filial, fratern, frățesc, spiritual, sacru etc.: „iubiți-vă unii pe alții cu iubire frățească” (Biblia 2016: 1337).

            Motivul acestei „sărăcii” lexicale este datorat faptului că, în momentul transpunerii în română a textelor religioase, din greacă sau latină, traducătorii au folosit același cuvânt, iubi/iubire, care a încorporat sensurile celor trei cuvinte existente atât în greacă, cât și în latină.  

            Fenomenul a fost remarcat în numeroase ocazii. Una îi aparține lui Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, care, într-o notă la Noul Testament, afirma: „Pentru noțiunea de „iubire” (cu verbul a iubi) greaca veche posedă trei termeni diferiți și cu înțelesuri foarte precise: éros „iubire senzuală”; în opoziție cu aceasta, agápe (folosit în acest verset) „iubire spirituală, maternă, filială, fraternă, divină, duhovnicească” și filía, (folosit în versetul 3, ca și, mai jos, în 36) „iubire amicală, prietenie, iubire frățească, general umană” (Bartolomeu 2012: 1837).

Și în Biblia din 2016 se face precizarea că Noul Testament se bazează, în esență, pe „binomul credință / iubire; credința primește vestea despre ceea ce Dumnezeu a făcut în Isus Cristos, iar caritatea, o traduce în practică” (Biblia 2016: 1162); caritatea nefiind altceva decât iubirea față de Dumnezeu.

            O diferențiere terminologică există și în latină: amor „iubire, dorință pătimașă; dragoste față de cineva sau ceva”, caritas „afecțiune, iubirea dintre părinți și copii; iubirea față de stăpân”, pietas „sentiment de datorie (față de zei, părinți, patrie, binefăcători etc.), afecțiune respectuoasă, devoțiune, iubire, bunătate” (cf. Guțu 1983, s.v.), dar și în alte limbi moderne, precum italiană: amore / carità „1. dragoste de Dumnezeu” (DIR 1998, s. v.).

Ion Papuc subliniază că între iubirea omenească și „virtutea teologică a iubirii de Dumnezeu”, la Apostolul Pavel „distincția este capitală” (Papuc 1994: 7).

            Față de cele relatate, nu putem să nu menționăm faptul că, obișnuiți cu frumusețea textelor religioase, e greu de găsit, la ora actuală, un termen care să se integreze total și să fie capabil a reda una din cele două virtuți teologice ale iubirii umane: celeste și pământene. Până atunci, expresia iubirii față de divinitate, ar putea fi menționată în lucrările noastre lexicografice prin iubire divină, ca o completare la sensurile actuale pe care cuvântul le are, întocmai ca în italiană: amóre, s.m. 5. (fig.) Dumnezeu; il Sommo, Eterno, divino amóre  „Dumnezeu”.

                                               Prof. dr. Nicolae Felecan

Bibliografie

Bartolomeu 2012 = Biblia sau Sfânta Scriptură. Versiune diortosită după Septuaginta,

redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli. Sursa: http://www.biblia.pentru viata.ro/robible , la rândul ei preluată din Sursa originală: http://www.dervent.ro/biblia.php , 30 iunie 2012.

Biblia 2016 = Biblia. Traducere, introducere și note: pr. Alois Bulai, pr. Eduard Patrașcu, Iași:

Departamentul de cercetare biblică.

Blaga 1982 = Lucian Blaga, Opere I. Poezii antume, București: Editura Minerva.

Cipolloni 2001 = pr. Ulderic Cipolloni, Calea cerului, Roman: Editura Serafica.

DEX = Dicționar explicativ al limbii române, București: Editura Univers Enciclopedic, 1998.

DIR 1998 = Dizionario italiano-romeno. Dicționar italian-român, Ediția a II-a, revăzută și

adăugită, București: Editura 100+1 Gramar.

DSLR = Luiza Seche, Mircea Seche, Dicționarul de sinonime al limbii române, București:

Editura Academiei, 1982.

Eminescu 1960 = Eminescu, Poezii. Ediție bibliofilă, îngrijită de Perpessicius, București:

Editura de Stat pentru Literatură și Artă.

Guțu 1983 = Gh. Guțu, Dicționar latin-român, București: Editura Științifică și Enciclopedică.

Lucrețiu 1965 = Lucretiu, Poemul naturii. Traducere din limba latină de prof. T. Naum,

București: Editura Științifică.

Papuc 1994 = Ion Papuc, Viața și lucrările câtorva mari sfinți în viziunea unor comentatori

celebri, București: Editura Crater.

Tohăneanu 1976 = G. I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, București: Editura Științifică și

Enciclopedică.

Țiganiada 1984 = Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, Cluj: Editura Dacia.