O lume fără bătrâni?

de Gheorghe Pârja

Pe când eram elev, într-un manual de limba română era o povestire despre un sat în care tinerii au hotărât să-i alunge pe bătrâni de lângă ei. Când tocmai au reușit să rămână singuri, au început necazurile. Nu se pricepeau la multe din rânduiala satului. Atunci au hotărât să-i cheme pe bătrâni în sat, să-i salveze, iar înțelepciunea și-a intrat în rol și viața și-a intrat în rost. Morala era ușor de înțeles. Eu nu trebuia să învăț din cărți să prețuiesc bătrânii. Am avut privilegiul să am bunici, care au bătut pragul octogenar, să primesc sfaturi date în pilde, mângâieri sugerate, mustrări din sprânceană. Au fost gospodari cu sânge iute, tăcuți când trebuie, apăsați la vorbă când îi tulbura lumea din jur. Nu le plăcea să spună o vorbă de două ori.

Bunicul de pe mamă – tata bătrân – avea un pas calculat, de parcă nu dorea să tulbure ordinea lumii. Avea cai, vaci, câteva oi. Iubea armata, caii și tutunul. Îi plăcea munca, iar sărbătorile, ploile și frigul îl găseau în colejnă, unde meșterea furci și greble. Când a murit eu eram militar. Am venit în grabă, cu învoire, am participat la înmormântare și m-am reîntors sub arme. Mama bătrână era pricepută la treburile casei și ale câmpului. Bunicul din partea tatălui era un conchistador. A cucerit lumea cu pasul, iubea cărțile, avea vorba blândă și judecata cumpătată. Nu i-am văzut necăjiți niciodată, nu foloseau înjurătura ca armă a răfuielii, nici sfada pentru a potoli patimi aprinse. Aveau prieteni pe sate. Își împrumutau caii, carul, lucrau clacă. Nu spuneau vorbe de ocară. Salutau creștinește „Lăudăm pe Isus.” Doamne, ce armonie lumească mi-a fost dat să am în pruncie!

Eu cred că nu au fost bătrâni niciodată. Lumea aceea s-a scufundat. Prin satele Maramureșului mai sunt răsfrângeri din armonia evocată aici. Ce se întâmplă acum? Pandemia, care ne pune pe jar, a scos la suprafață teorii care mocneau în societățile de consum. Dar și efectele virusului vin să alimenteze variante crude ale vieții. Boala a venit în lume să grăbească moartea celor în vârstă. Au apărut statisticile care spun că virușii preferă oameni de peste 65 de ani. Parcă nenorocirea nevăzută ar fi auzit de noul curent care preocupă țările – îmbătrânirea populației. Se spune că Italia este țara cu cei mai mulți bătrâni. Sindromul Italia, în care sunt implicate și badantele românce, este de notorietate. În Peninsulă cei culeși de virus sunt bătrânii. Dar și în Franța, scria dramaturgul Matei Vișniec, jocul morții începe cu tragediile din casele de bătrâni, unde se moare cu trei cifre zilnic.

Longevitatea a devenit o pacoste. Dacă până acum ne mândream cu ea, era rezultatul descoperirilor și în domeniul medical, acum a devenit suspicioasă. S-a ajuns acolo încât li se reproșează bătrânilor că au trăit prea bine în viață. Că se trăiește prea mult. Cei mai tineri descoperă că întreținerea bătrânilor este costisitoare, că sunt o povară financiară. Statele sunt îngrijorate că bătrânii au nevoie de medici, de ocrotire socială, iar ei nu mai produc nimic. Se aud sunete stridente în acest sens. Pe fondul sufocării sistemului sanitar, în Italia s-a ajuns ca medicii să-ți decidă moartea. Primii se tratează cei mai tineri, cei bătrâni sunt lăsați la mâna hazardului. Care știe el ce să facă.

Dar, mai nou, virusul mai rătăcește și pe la cei mai tineri. Sunt victime colaterale. Dar scopul lui pe lumea asta este să se ocupe de cei bătrâni. Ca un dramaturg care se respectă, prietenul Matei Vișniec, trăitor în Franța, și-a formulat un scenariu inspirat din fapte reale. Ca la un ordin, oamenii care au trecut de 70 de ani să fie la dispoziția virusului. Să se mute în urne funerare sau în cimitire. Vânătoarea de bătrâni ar dura vreo trei luni. Statul răsuflă ușurat că nu trebuie să plătească atâtea pensii. Economia își revine, banii rămași se duc spre investiții. Locuitorii lumii rămași pe fața pământului sunt mai relaxați.

După ce și-a făcut treaba, spiritul malefic – cum îl numește Matei – dispare o vreme în natură. Dar vine o altă grijă. Timpul trece repede. Generația care respira în voie la plecarea bătrânilor, ajunge și ea la 70 de ani. Dă semne de îngrijorare. Și, iată, într-o bună zi, spiritul malefic își face din nou apariția. Cei foști tineri, ajunși acum bătrâni, par nedumiriți că sunt căutați. Ba au și o vorbă de revoltă: „Nu așa ne-a fost înțelegerea. Vorbeam despre cei duși, nu despre noi!” Spiritul malefic, care la noi este însoțit de o coasă, le-a spus franc: „Cine face un târg cu mine, este pentru totdeauna.”

Da, optica lumii s-a schimbat. Comparați cele două ipostaze în care este vorba despre bătrâni. Adică, despre noi, oamenii. Dreptul la viață este sfânt. Depinde cine decide. Vai de lumea din care sunt izgoniți bătrânii! Cât de valabilă mai e zicala aceea care zice că dacă n-ai bătrâni… Eu încă mai cred că pe la noi respectul pentru bătrâni nu a dispărut.