Poesis - Camelia FLORESCU

Anotimpul iubirii

Dintre vorbele toate, izbite de maluri,
Osândiți călători între ștreanguri de vise
Urcă-n mine un dor  și din sângele-valuri,
Jumătăți de cuvânt stau de suflet desprinse.

Devenisem noi doi, printr-o nu-ș ce minune,
Peticisem cumva tot trecutul pe cruce
Și la ceas de-ntrebări și de închinăciune
Mi-a răspuns Dumnezeu, că-mi va da cât pot duce.

Și pe raftul de sus (cel cu versuri neroade)
Am găsit doi ciorchini sub o slovă aleasă
Mi-am nuntit din măceși pentru suflet năvoade
De sub brazde pornind, către ceața cea deasă

Funii aspre de nopți ruginite. Ne leagă
Amânări și zidiri, până-n pragul orbirii.
Când în noi cresc lăstuni, cine să înțeleagă
Dacă este sau nu anotimpul iubirii?


Iubind cât ne-a rămas

Mi s-a părut că fuge de sub mine
Pământul și tot zâmbetul din vis,
Când ai tăcut, plecând sub zări străine,
Strivit de arcul dragostei promis.

Mi s-a părut că stă să se dezică
Alaiul fluturilor de pe deal
Și inima părea, pulsând, prea mică,
Pentru tumultul ce venea în val.

Mi s-au părut cireșii o corvoadă,
(Și tocmai anul ăsta sunt divini !)
Secundele păreau din cer să cadă,
Speranțele creșteau de sub tulpini.

Mi s-a părut că mi-ai ieșit în cale
Să mă petreci sub bolta unui ceas,
Să-ntâmpinăm aceste stări letale
Și să trăim iubind cât ne-a rămas.


File de conștiință

Se ridică pe vârfuri conștiința,
Să vadă dacă au plecat afurisitele alea de remușcări de la poarta sufletului.
Și la fel de tiptil (ca să n-o audă lacrimile și bruma serilor),
Își relaxează puțin umerii încordați,
Când vede că a dispărut pericolul sinuciderii mele.
“Doamne, mai dă-ne puțină uitare,
Peste staminele acestor flori din visele noastre!”
Gârbovită, ruginită,știrbă si puturoasă,
Conștiința își mai trage nițel sufletul
Și respirând sacadat de-atâta încordare,
Gonește stolurile de regret dincolo de liziera vârstei a doua din noi,
(Când tot omu’ privește mai cu seamă înainte
Să-și numere cât mai are de iubit și de plătit datorii la bancă)
“Doamne, mai dă-ne puțină-mpăcare
Prin oase troznind când se schimbă vremea și vremurile”
***
Era și ea tânără cândva, conștiința mea.
Neobosită, ageră, exigentă, suplă și vicleană.
Nu albise, nu purta ochelari, nu îmbătrânise.
În timp, mai cade și ea în păcat și mă iartă de toate gândurile mele greșite,
Pentru toate fărădelegile inimii mele îndrăgostite când de tine, când de tine,
Pentru piedestalul pe care mă urc singură când nu mă vede nimeni,
Parfumată și-n rochie de seară,
Spunându-mi că mă merit și mă am,
Ca te merit și nu te am.
Parcele întregi de neputiință și zbateri de cord,
Se-aliniază riguros de-a stânga și de-a dreapta conștiinței mele,
Amețită uneori și-mbătată de sine.
Nu mai putem face pace în ultima vreme.
“Doamne, mai dă-ne puțină conștiință
Cât să trecem dincolo împacați cu noi!”