Cele mai mari dezastre din istoria Bucureştiului...şi după!

 - Cea mai grea iarnă din istorie 1954 – bucureştenii acoperiţi de troiene de 5 m 

- Incendiul din 1847, care a distrus peste 2.000 de case din Bucureşti

- Ciuma lui Caragea

- Bucureştiul in 1865, inundat de Dâmboviţa

- Cutremurul din '40, cel mai puternic

- Bombardarea din '44  

- Cutremurul din '77

Bucureştiul a încasat de-a lungul timpului lovituri grele prin dezastre care au transformat oraşul în ruine şi în urma cărora zeci de mii de oameni nevinovaţi şi-au găsit sfârşitul.

„Ciuma lui Caragea

Unul dintre cele şapte mari dezastre din Capitală a avut loc între anii 1812 şi 1813.  „A fost în multe rânduri ciumă în ţară , dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea", descria istoricul George Potra. Epidemia dintre anii 1812 şi 1813 a izbucnit în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea  şi a decimat, în următoarele luni, jumătate din locuitorii Bucureştiului.

„În timpul «ciumei lui Caragea» au murit până la 300 de oameni pe zi şi se crede că numărul morţilor în toată ţara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort", scria academicianul Ion Ghica despre tragicul eveniment.

Se tratau cu băutură şi cu broaşte-ţestoase

În lipsa unor tratamente eficiente, oamenii încercau să scape de ciumă cu mult alcool, dar şi aici fuseseră impuse interdicţii, iar cârciumile vindeau doar prin nişte ferestruici. În plus, potrivit tratatelor de istoria medicinei, atunci au apărut şi vracii, care promiteau în zadar că îi salvează pe ciumaţi dacă vin în contact cu o broască-ţestoasă.

   Cum epidemiile de ciumă reveneau constant, în medie o dată la zece ani, la finalul secolului al XVII-lea s-a înfiinţat „breasla cioclilor". Erau bine plătiţi şi aveau ca scop să strângă morţii şi să-i îngroape. Cioclii erau recrutaţi din foştii ciumaţi care scăpaseră de moarte, despre care se spunea că nu se mai atinge boala de ei.

Un episod macabru al acelor vremuri s-a regăsit în raportul unui cioclu: „Astăzi am adunat vreo 15 morţi pe care i-am dus cu căruţa pe câmpul de la Dudeşti, dar nu am ajuns decât cu 14, fiindcă unul a rupt-o la fugă".

Unde erau fostele cimitire?

În jurul fostelor cimitire de ciumaţi din Bucureşti s-au răspândit, de-a lungul secolelor, zeci de mistere. Se spune, aşadar, că unul dintre locurile în care ar fi fost aruncaţi morţii în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea ar fi fost în zona Casei Poporului.

Muncitorii care au făcut săpături acolo în urmă cu 30 de ani susţin că, în timpul lucrărilor, ar fi dat peste câteva gropi comune, în care fuseseră aruncaţi morţii bolnavi de ciumă şi acoperiţi, apoi, cu var.

Incendiul care a distrus peste 2.000 de case din Bucureşti

Mai târziu, în 1847, chiar în ziua de Paşte, s-a întâmplat următoarea nenorocire. Un copil neascultător, care a tras cu pistolul înspre o grămadă de fân, a cauzat cel mai dezastruos incendiu produs în vremurile moderne în Bucureşti. Şi după o săptămână de la stingerea flăcărilor, pământul frigea, iar molozul rămas după demolarea ruinelor a ridicat nivelul Bucureştiului cu aproape doi metri.

Băieţelul care a provocat „Marele foc", fiul cluceresei (mare dregător) Zinca Drăgănescu, se juca nesupravegheat în podul cu fân al şopronului, cu pistolul celor mari. O scânteie a fost de-ajuns pentru a porni dezastrul. Vântul foarte puternic a făcut ca focul să se extindă cu repeziciune, în partea de est a oraşului.

   „Incendiul a mistuit zona Curţii Vechi de lângă Hanul Manuc, numeroase case de pe malul stâng al Dâmboviţei, întinzându-se spre Colţea, zona Sf. Vineri, până în Calea Văcăreştilor. Cuprinzând o zonă comercială foarte densă, focul a pricinuit pagube evaluate la peste 30.000 pungi de aur, provocând şi moartea a «mulţime de negustori, care s-au stins cu totul", scria la acea vreme şi cronicarul Ioan Sân Dobre Cojocarul.

Potrivit directorului Muzeului Naţional al Pompierilor Bucureşti, Vasile Bălan, 12 biserici au fost distruse: Sf. Dimitrie, Biserica Domnească de la Curtea Veche, Sf. Antonie de la Puşcărie (toate sunt în zona Hanul lui Manuc), Bărăţia, Sf. Gheorghe Vechi, Sf. Gheorghe Nou, Sf. Mina din mahalaua Stelea (lângă actuala biserică Sf.Vineri), biserica Vergului, Udricani, Lucaci (lângă hala Traian), Ceauş Radu şi Sf. Ştefan.

Flăcările au ucis atunci 15 oameni, alte zeci au suferit arsuri, iar aproape 2.000 de clădiri (locuinţe, prăvălii, hanuri, biserici) au fost făcute scrum.

Lupta cu focul a fost una grea pentru că, în lipsa autospecialelor de astăzi, pompierii s-au folosit de pompe manuale şi au fost ajutaţi de sacagii care transportau apa din Dâmboviţa în butoaie.

Bucureştiul, inundat de Dâmboviţa

Zăpada care s-a topit brusc, în 1865, a dat naştere unei alte catastrofe , şi anume cea mai mare inundaţie din istoria Capitalei. „Între 13 şi 20 martie, tot cursul Dâmboviţei de la Grozăveşti până la Vitan a fost acoperit de un strat de apă, care în unele părţi atingea trei metri înălţime", nota istoricul George Potra. Numărul celor rămaşi fără case şi „sub biciul foamei" a fost atât de mare, încât domnitorul Alexandru Ioan Cuza, la presiunea poporului, decide să înceapă canalizarea Dâmboviţei. 

În 1808, un armean, Minas Bijiskiant. ajuns în Bucureşti după o călătorie în Polonia, descrie oraşul şi afirma: „Mereu am auzit din gura poporului un astfel de vers: «Dâmboviţa apă dulce, cine-o bea nu se mai duce".

   Pe cât de dulce era, pe atât de capricioasă s-a dovedit înainte de a fi canalizată. În documentele vremii se vorbea des despre „înecăciunile" provocate de revărsarea Dâmboviţei, în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Motivele erau mai multe, explică istoricul George Potra în cartea „Din Bucureştii de ieri": morile mult prea numeroase, podurile susţinute de ţăruşi înfipţi direct în albia râului şi care alcătuiau adevărate „zăgazuri" în calea cursului normal al apei, dar şi prostul obicei al bucureştenilor de a arunca gunoaie direct în Dâmboviţa, care strâmtorau matca. În plus, cei care locuiau pe malul râului strâmtorau constant albia, încercând să întindă suprafaţa curţilor.

Anii '60 din secolul al XIX-lea au fost marcaţi de inundaţii grave, provocate în principal de ploile care nu mai conteneau cu zilele.

Cutremurul din '40, cel mai puternic

Mai multe seisme au fost înregistrate de-a lungul timpului în Bucureşti, dar cele mai multe mărturii sunt despre cele din 1802, 1940 şi 1977 care au provocat şi cele mai multe victime şi cele mai mari pagube.

Cutremurul din 26 octombrie 1802, a avut 7,7 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea. La acea vreme, s-au prăbușit câteva case şi turlele bisericilor. Patru oameni au murit, iar celebră a fost ruperea în două a turnului Colţea.

Seismul a fost atât de puternic încât s-a simţit la Moscova: „La ora 13.55 o bonă plimba un cărucior în curtea Bibliotecii Universităţii Lomosov din Moscova. La un moment dat, a văzut cum cad statuile şi băncile deplasându-se din parc. În acel cărucior era copilul Alekxandr Sergeevici Puşkin, marele poet rus de mai târziu", scria academicianul Drumea Anatol.

300 de morţi în trei minute

Cutremurul din 10 noiembrie 1940 a avut 7,4 grade pe scara Richter. Faza critică a durat în jur de trei minute.

„Astă-noapte, la orele 3,39 minute, un înspăimântător cutremur de pământ a zguduit Capitala...Clădirile cele mai tari au pârâit, pereţii s-au crăpat, iar tencuiala s-a desprins pe suprafeţe mari. Oamenii au sărit buimaci din somn şi au încercat să se salveze", scria presa din 1940.

   În Bucureşti, au fost înregistraţi circa 300 de morţi, majoritatea la prăbuşirea blocului Carlton, o clădire de 12 etaje de pe Bulevardul Brătianu, situat în plin centrul Capitalei, s-a dărâmat până la temelii, iar zeci de locatari au fost prinşi sub dărâmături.

Unii dintre ei erau încă vii, prizonieri în cavităţi şi îşi semnalau prezenţa prin bătăi în ziduri. După cutremur, subsolul clădirii a fost cuprins de flăcări ceea ce a îngreunat intervenţia echipelor.

Aproape toate plafoanele de la sălile de spectacole s-au prăbuşit. Molozul de la clădirea Uniunii Camerelor de Comerţ din strada Săridar au blocat trecerea. Turla de la biserica din strada Berthelot s-a prăbuşit. Calea Victoriei, cea mai elegantă stradă, era întreruptă de ziduri prăbuşite.

Ambasada americană, hotelul Poştei, clădirea ministerului Agriculturii şi cea a Marelui Stat Major, aflat la intrarea în Cişmigiu, erau distruse.

 Bombardarea Capitalei din '44

Însă unul dintre cele mai tragice evenimente a avut loc în 1944, atunci când peste 5.000 de bucureşteni au murit de-a lungul celor 17 bombardamente aeriene asupra Capitalei.

Mai exact, pe 4 aprilie 1944 cerul se întunecă subit şi un zgomot asurzitor parcă anunţă sfârşitul lumii. E eclipsă de soare? Nu! Sunt peste 200 de bombardiere pregătite să atace oraşul. Închizi ochii, îi deschizi, şi brusc, frumoasa Capitală se transformă în ruine. Câteva ore mai târziu începeau să se numere victimele şi pagubele: mii de morţi şi sute de clădiri distruse.

   Dar de ce să se întâmple o aşa nenorocire? SUA şi Marea Britanie îşi doreau ca astfel să împiedice transporturile militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul lor, forţa înaintarea spre vest. Ţinta principala a bombardierelor a fost Gara de Nord.

Printre zonele atacate se mai numără Calea Victoriei, Gara Băneasa, Trajul Gării de Nord,  Hotelul „Splendid‟ şi a „Parc-Hotelului‟, ambele hoteluri fiind complet distruse şi o mare parte a locatarilor ucişi.

Grave consecinţe ale bombardamentelor au mai suferit atunci hotelurile Athenee Palace, Ambasador, Papadopol, blocurile „Generala", „Mica", „Kapriel", „Băicoianu", Moara Românească şi Banca de Credit.

Infernul din Capitală a continuat şi în noaptea de 2 spre 3 mai, între orele 01.10 şi 01.30, când 70 de avione plecate din sudul Italiei au ajuns pe cerul Bucureştiului.

 Ultimele zile de coşmar

Pe 7 mai 1944, între orele 10.49 şi 12.06, un număr de 700 de avioane dintre care 500 de bombardament de tip B-24 şi 200 de aparate de vânătoare s-au năspustit asupra Capitalei, la doar zece ore de la atacul nocturn britanic.

Un bilanţ statistic arată că de-a lungul celor 17 de bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie 1944, executate de americani şi englezi cu aproximativ 3.640 de avioane de bombardament de diferite tipuri, însoţite de circa 1.830 de avioane de vânătoare pe timp de zi, au fost ucişi 5.524 de locuitori, răniţi 3.373, iar 47.974 au rămas fără adăpost devenind sinistraţi.

Au fost distruse 3.456 de case de locuit, au fost distruse parţial 3.473, 401 au fost avariate şi au fost 2.305 de incendieri. Pentru apărarea Capitalei, s-au ridicat şi au angajat lupte antiaeriene, de multe ori în inferioritate numeric, 601 avioane de vânătoare româneşti şi 709 germane.

Bucureştenii, acoperiţi de troiene de 5 m

Şi dacă vă gândiţi că anul trecut am avut cea mai grea iarnă, vă înşelaţi amarnic. În dimineaţa zilei de 3 feburarie 1954, bucureştenii s-au trezit prizonieri în propriile case. „Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că înăuntru era întuneric, iar geamurile erau albe. Am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis nici ferestrele, nici uşile!", a descris succint, Dan Antoniu (66 de ani), cercetător istoric în domeniul aeronautic, începutul „Marelui viscol" care a încremenit România, la propriu, sub zăpadă, în urmă cu 57 de ani.

În acele cumplite zile ale începutului de februarie s-a înregistrat, potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie, cel mai puternic viscol din secolul XX. Viforul nu s-a potolit uşor şi, până la finalul lunii, avea să mai lovească în alte trei reprize, extrem de agresiv.

   În timpul urgiei de la începutul lui februarie '54, Dan Antoniu avea vârsta de 9 ani. Locuia în cartierul România Muncitoare din Capitală, undeva pe lângă actualul Pod Grant, într-o casă cu şapte camere, împreună cu bunicii, mama şi alte câteva rude.

„Pe 3 februarie a început de dimineaţă să ningă cu fulgi imenşi, fără întrerupere, până a doua zi. Când ne-am trezit, în casă era întuneric. Geamurile de deschideau în afară, la fel şi uşile, cu excepţia uneia dintre ele, cea de la bucătărie. Ne-am dat seama că era zăpadă mare pentru că geamurile erau albe şi am încercat să ieşim, dar nu s-au deschis!", a povestit Dan Antoniu.

Cutremurul din '77

Şi ultimul dezastru, care să sperăm că rămâne ultimul, este cutremurul din '77. 1.578 de morţi, 11.300 de răniţi, 35.000 de locuinţe distruse. Acesta este bilanţul celui mai devastator cutremur produs în România, cel din seara zilei de vineri, 4 martie 1977.

   "Cutremurul din 1977 a fost unul neaşteptat. Lumea uitase de seisme după cel din 1940. Viitorul mare cutremur va fi foarte adânc şi se va înregistra după anul 2040, iar în Bucureşti se va simţi foarte puţin, însă va afecta nordul ţării, către Moscova", este previziunea lui Gheorghe Mărmureanu, directorul Institutului Naţional de Fizică a Pământului (INFP).

Considerat unul dintre cele mai distrugătoare şocuri seismice care a lovit România, cutremurul din 1977 a fost unul de suprafaţă, ce a avut loc la 95 de kilometri adâncime. „S-a simţit bine până la Chişinău, iar mulţi bulgari au murit la 4 martie", a spus şeful de la Institutul de Fizică a Pământului.

Vechiul Bucuresti in imagini - fotografii vechi gravuri - micul Paris 

 

http://youtu.be/26CczlHZQ2Q

 

Turul Bucurestiului de azi...

Desi a avut mult de suferit de-a lungul timpului, invazii, incendii, inundatii, cutremure, furia unui dictator dement si mai nou, dar poate cel mai grav indiferenta tuturor, Bucurestiul are ce sa arate vizitatorului fie ca acesta vine din provincie sau din strainatate. Ar fi o pierdere sa treceti prin Bucuresti fara sa vedeti macar o parte din ce va propun in continuare.

Ateneul Roman 

C. Esarcu, V.A Ureche si N. Kretulescu au infiintat in 1865 institutia Ateneul Roman cu scopul "inzestrarii poporului cu cunostinte folositoare". Pentru a strange banii necesari pentru constructia cladirii s-a apelat la colecta publica avand motto-ul "Dati un leu pentru Ateneu". In 1886 a inceput constructia dupa planurile arhitectului francez Albert Galleron si a fost inaugurata la 14 februarie 1888. Aici isi are sediul Filarmonica "G. Enescu" si tot aici au evoluat unii dintre cei mai de seama dirijori si solisti interpreti ai veacului XX: Erich Kleiber, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Yehudi Menuhin.

[ mai multe despre Ateneu]

Opera 

Desi in Romania manifestari ale genului liric dateaza inca din secolul XIX cladirea Operei Romane este o constructie relativ noua (1953) ridicata dupa planurile arhitectului Octav Doicescu. Are o capacitate de 2200 locuri, deasemenea gazduieste la ultimul etaj Muzeul Operei in care sunt expuse documente, fotografii, costume ilustrand dezvoltarea acestui gen artistic in Romania. In fata cladirii se afla statuia marelui muzician George Enescu, o sculptura in bronz de Ion Jalea. [ mai multe despre Opera Nationala Bucuresti]

 Parcul Cismigiu 

Pe locul actualului parc pe vremea lui Alexandru Ipsilanti se gasea o mare balta, numita balta lui Dura negutatorul. Numele actual l-a capatat de la mai marele peste cismele (cismigiu) care isi avea casa in apropiere. In 1847 sub indrumarea peisagistului vienez Carl F.W.Meyer au inceput lucrarile de amenajare, iar in anul 1854 a avut loc inaugurarea oficiala. Gradina impresioneaza si astazi prin aranjamentele florale, colectia deosebita de material dendrologic, aici gasindu-se unele exemplare declarate arbori ocrotiti. Cismigiul nu este niciodata pustiu, vara fiind cautat pentru racoare, vegetatie si lacul sau intesat cu barci si care iarna devine un patinoar natural.

[ mai multe despre Cismigiu ]

Cercul Militar National 

Cladirea Cercului Militar National a fost construita in anul 1912 dupa planurile arhitectilor D. Maimarolu, V. Stefanescu si E. Doneaud, fiind tributara stilului neoclasic francez. Are interioare somptuoase care au gazduit de-a lungul timpului baluri, reuniuni si, in zilele noastre, expozitii de pictura, sculptura lansari de carte, etc. Desi locul acesta are o istorie interesanta putina lume o cunoaste. Primul indiciu este fantana din fata Cercului Militar National care se numeste Sarindar, dupa numele bisericii ctitorita probabil de Matei Basarab, mult mai tarziu, pe la sfarsitul secolului XVIII-lea era vestita pentru icoana Fecioarei, facatoare de minuni. Reconstruita de mai multe ori, biserica a fost afectata grav de cutremurul de la 1838, ruinandu-se apoi incet, incet.

[mail multe despre Cercul Militar National ]

Casa de Economii si Consemnatiuni 

CEC-ul ca institutie a fost infiintat in anul 1864 printr-o lege initiata de catre Alexandru Ioan Cuza. La inceput a functionat in diverse imobile, dupa care in anul 1875 s-a inceput construirea unui sediu propriu. Pe locul in care se afla azi CEC-ul se gasea atunci biserica Sf. Ioan cel Mare care a fost demolata pentru a face loc primei constructii. CEC-ul se dezvolta rapid astfel incat vechiul sediu devine neincapator, astfel se hotareste demolarea vechiului sediu si pe acelasi loc s-a inceput constructia actualului sediu, dupa planurile arhitectului francez Paul Gottereau. Inceputul lucrarilor a fost marcat printr-o ceremonie care a avut loc la 8 iunie 1897 printre participanti numarandu-se familia regala, membri ai guvernului, membri din consiliul de administratie CEC, arh. Paul Gottereau. Constructia a fost terminata in anul 1900 si de atunci CEC-ul a functionat in aceasta cladire fara a se face alte modificari notabile.

[ mai multe despre CEC]

Biserica Stavropoleos 

Ascunsa printre cladiri mai inalte, biserica Stavropoleos se afla in spatele fostului Palat al Postelor (actualul Muzeu National de Istorie). Biserica mica si foarte frumoasa, a fost construita de un calugar grec pripasit pe meleagurile noastre, pe nume Ioanichie. Este un lacas cu cele mai reprezentative si excelente influente ale artei brincovenesti tirzii. Coloanele de piatra, piedestalele, capitelurile, pridvorul cu balustrada incinta ochiul prin mestesugul sculpturilor cu motive vegetale sau animale. Cutremurele de-a lungul anilor, dar mai ales "cel mare" din 1802 si apoi cel din 1838 ii provoaca mari stricaciuni, darimindu-i chiar turla de deasupra naosului. Restaurarea incepe abia pe la 1900, sub conducerea arhitectului Ion Mincu, el lucrind cu sarg pina in anul mortii sale 1912; finalizarea lucrarii o face un elev de-al sau arh. Alexandru Zagoritz.

[ mail multe despre Biserica Stavropoleos]

Hanul Manuc 

 Hanul Manuc (sau Hanul lui Manuc), este unul dintre cele mai importante obiective turistice din București, monument istoric, loc de petrecere a timpului liber, în restaurantele, cafenelele și magazinele pe care le găzduiește în zilele noastre. Se prevede, ca în viitor, prin eforturile moștenitorilor, să-și recapete și menirea de hotel.

Întemeietorul său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian), s-a născut în 1769 la Rusciuc. În vremea sultanului Mustafa al IV-lea a obținut demnitatea de dragoman. În anul 1808 a fost numit, simbolic, Bei al Moldovei.

Hanul Manuc este locul unde a fost semnat Tratatul de la București din 1812 în urma căruia a rezultat ocuparea teritoriului Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru de către Imperiul Rus.

Construirea hanului

 Manuc Bei

În 1806, Manuc ajunge în capitala Țării Românești, și este silit să se stabilească aici pe termen lung din pricini legate de războiul ruso-turc. În a doua jumătate a aceluiași an începe construcția hanului, ce va fi terminată în 1808. La vremea aceea, arhitectura sa era destul de inovativă, deoarece Manuc dorea ca hanul său să nu aibă alura de fortăreață a celor din secolul al XVIII-lea.

Arhitectura exactă a hanului în configurația sa inițială nu se cunoaște, însă, din descrierile de la începutul secolului al XIX-lea reiese că la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter existau 23 de prăvălii, două saloane mari, zece magazii, camere de servitori, bucătării și un tunel în care încăpeau cam 500 de persoane. Etajul dispunea de 107 odăi, cele mai multe folosite pentru oaspeți. În curtea interioară exista o cafenea și o mică grădină cu fântână arteziană. Între fațada dinspre Dâmbovița și râu se costruise un chei de piatră, lat de peste un metru. Mai târziu, după ce Dâmbovița a fost canalizată pentru deschiderea Halei de Carne, lângă această fațadă s-au mai adăugat câteva prăvălii.

Soarta hanului după moartea lui Manuc

După terminarea războiului ruso-turc, Manuc se mută cu familia sa la moșia Hîncești. Distanța mare îl impiedica acum să mai tragă toate foloasele de pe urma hanului, astfel că hotărăște să îl vândă. Începe să facă demersuri pentru vânzare la sfârșitul anului 1816, dar moare în împrejurări incerte la 20 iunie 1817, posibil printr-un accident de călărie, înainte de a găsi un cumpărător. Deoarece toți copii săi erau minori la acea vreme, averea este administrată de o epitropie. Cea mai mare parte a averii se afla în Țara Românească și era greu de administrat, așa că epitropii moștenitorilor decid să arendeze toate proprietățile.

În decembrie 1827, toate averile din Țara Românească, inclusiv hanul, sunt luate în arendă de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838

La 11 ianuarie 1838 are loc un cutremur care afectează destul de serios structura clădirii. În data de 15 ianuarie, Faiser, arhitectul-șef al Bucureștiului, raportează Sfatului Orașului: „Cercetând starea Hanului lui Manuc am văzut că la partea dinspre Dâmbovița zidurile s-au zmintit, plecându-să într-o parte cu vreo trei țoluri din a lor cumpănire; pentru aceia dar supui aceasta în cunoștința cinstitului Sfat ca să binevoiască fără întârziere a face cuvenita punere la cale ca să să îndatoreze chiriașii acei părți a eși din lăcuințele lor spre depărtarea primejdii ce-i amenință starea cea proastă a pomenitelor ziduri. '^[1]”

Ca rezultat al acestei constatări, se formează o comisie care, după ce inspectează clădirea recomandă dărâmarea și reconstrucția unei mari părți a acesteia. Murat, fiul lui Manuc, acum moștenitor cu drepturi depline, nu este de acord cu această soluție, și timp de mai mulți ani, până în 1841, are loc un șir de jalbe, de cereri, de amenințări și expertize ce au ca obiect reparațiile la han. În cele din urmă, în 1841 sau 1842, Murat decide să vândă hanul, deoarece presiunile pentru reparații erau foarte mari, iar costurile ar fi făcut din păstrarea hanului o afacere neinspirată.

Hanul la mijlocul secolului XIX

Hanul este cumpărat de pitarul Dimitrie Iconomidis (Economu), în asociere cu alte două persoane. Dimitrie moare în 1854, lăsându-și averea prin testament, împărțită egal celor trei copii. Aceștia continuă să exploateze hanul până în 1860, când îl dau în arendă lui Milan Lomovici. Contractul de arendă nu cuprindea toate încăperile hanului, și avea o valabilitate de patru ani, cu termen la 23 aprilie 1864. Dintre clauzele acestui contract se remarcă una, destul de atipică pentru acele vremuri.

 Hanul Manuc la 1841. Desen de M. Bouquet

Pictorul francez Dieudonné Auguste Lancelot a vizitat pe la 1860 Bucureștiul și cu această ocazie a imortalizat imaginea unei zile obișnuite la Hanul Manuc. În însemnările sale, el nota: „Oamenii cu nervii delicați, cu pielea subțire, vor face bine să nu intre în acest han, dar curioșii, doritorii de a cunoaște trecutul, vor avea ce să vadă. S-a păstrat neatinsă prima sa fizionomie, întunecată din nenorocire de necurățenie. Cele două rânduri de galerii care leagă între ele patru mari corpuri de case, scara cea mare care servește cele două caturi, foarte elegantă, sub un chioșc cu acoperiș țuguiat și cu căpriori ieșeți afară sunt împodobite cu stâlpi și cu balustrade de un gust frumos și cu finețe lucrate. Am putea zice că e un palat de lemn; ar merita să fie restaurat, ceea ce nu ar costa prea mult, și să i se dea o destinație mai bună.[...] Galeriile în care se deschid odăile servesc de loc de plimbare și de săli comune. Sub ochii tuturor, fiecare face ca la el acasă.[...]”

Hotel "Dacia"

În 1861 sau 1862 stabilimentul este vândut din nou, de această dată proprietar devenind Lambru Vasilescu. Acesta investește în reparația clădirii și îi schimbă numele în "Marele Hotel Dacia" ("Grand Hotel de la Dacie"). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petreceri ale lumii bune a Capitalei și pentru diferite evenimente mondene. Începând cu iarna anului 1878 în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În 1879 la Hotelul Dacia a avut loc spectacolul susținut de iluzionistului american James Lwone, care a atras o mare mulțime. De trei ori pe săptămână aveau loc baluri mascate, și ele de un real succes, datorat în mare parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea orchestra.

Curtea Veche 

Curtea-Veche, astazi un complex de ruine de fortificatii, incaperi si fundatii medievale aflate intre Calea Victorieisi strada Halelor si bulevardul I.C. Bratianu este probabil unul din cele mai importante si mai vechi monumente din Bucuresti. Adesea ignorate datorita starii de paragina si abandonare de care sufera de altfel intreg centrul istoric al Bucurestiului si al dificultatii gasirii sale, ruinele de la Curtea-Veche au fost pentru mult timp neglijate cu exceptia catorva cercetari arheologice. In prezent insa, aceasta situatie incepe sa se amelioreze odata cu demararea proiectelor de renovare si reabilitare a vechiului Bucuresti, iar vizitarea Curtii-Vechi redevine treptat o calatorie fascinanta in trecutul intortocheat si ascuns al Bucurestiului. 

[mail multe despre Curtea Veche]

Catredala patriarhala 

Construirea bisericii Patriarhiei o incepe voievodul Constantin Serban Basarab in anul 1656, dar va fi terminata mult mai tirziu de un urmas al sau, Radu Leon, abia in 1668 si poarta hramul "Sf. Imparati Constantin si Elena". Dupa acest an, voievodul o ridica la rangul de Mitropolie a tarii, iar colinei pe care este amplasata bucurestenii ii vor spune Dealul Mitropoliei. Din asezamintele minastiresti ridicate odata cu biserica, n-a mai ramas decit o frumoasa si impunatoare clopotnita, zidita de Constantin Brincoveanu la inceputul domniei sale, in anul 1698. Mitropolia fiind o copie mai mare a bisericii lui Neagoe Basarab de la Curtea de Arges, are o nota de simplitate, robustete, echilibru. Arcadele coloanelor fatadei se sprijina pe un briu gros de piatra ce armonizeaza placut cu cele oarbe laterale; deasupra, turlele nu prea inalte dau aer impozant salasului de rugaciune.

[ mail multe despre Catredala patriarhala]

Palatul Parlamentului (Casa Poporului) 

Casa Poporului s-a construit pe fostul Dealul Spirii (dupa numele unui renumit doctor din zona) in anii `80, cind a inceput "urbanizarea " intregului cartier, la "indicatiile ctitorului de geniu". Ridicata pe o colina artificiala, Casa Poporului are o inaltime de 84m, (cuprinde 12 etaje) are o nota dominanta, impunatoare, iar cu suprafata sa de 330.000 de metri patrati, devine a doua cladire din lume dupa Pentagon. Aici a dorit Ceausescu sa fie resedinta presidentiei, a comitetului central al partidului comunist si al unor ministere. In forma de piramida fara virf (au fost probate citeva cupole, idee la care s-a renuntat) palatul cuprinde vaste holuri, coridoare lungi, nenumarate sali imense, iar cea mai mare se numeste Sala Unirii, cu o inaltime de 16 m si o suprafata de 2200 metrii patrati, aici aflandu-se cel mai mare candelabru din cladire, cu o greutate de trei tone si 7000 de becuri.

[ mai multe despre Casa Poporului]

Arcul de triumf 

Arcul de triumf a fost inaltat in anul 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii, dupa izbinda armatelor romane in primul razboi mondial, arc ce va fi inlocuit cu unul de piatra, opera arhitectului Petre Antonescu, intre anii 1935-1936.
Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii `80. In locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat locul.

[ mai multe detalii despre Arcul de triumf]

 Muzeul Satului 

In primavara anului 1936 ia fiinta Muzeul Satului Romanesc, creatie colectiva a Scolii Sociologice Romane, infiintata si condusa de profesorul Dimitrie Gusti. Cel care s-a gindit prima oara la constituirea unei colectii de arta populara, a tipurilor de gospodarii taranesti si-a prezentarii lor in expozitii, a fost scriitorul Al. Odobescu cu mult timp in urma.  La deschiderea sa, muzeul cuprindea o suprafata de 5 ha si doar 30 de case taranesti, caracteristice diferitelor zone din tara. La amplasarea lor, au luat parte oameni de cultura, specialisti, 1100 de muncitori de diferite meserii si 130 de mesteri populari din satele locuintelor selectate. De-a lungul anilor, suprafata muzeului a crescut pina la circa 15 ha, iar numarul de constructii amplasate depaseste cifra de 300;din acestea peste 4 ha sint dotate cu tot necesarul unei gospodarii taranesti (ateliere, constructii anexe, biserici, etc).

[ mai multe detalii despre Muzeul Satului]

 PERSIDA RUGU