Scriam, în precedentul editorial, despre o amintire cu scriitorul Al. Ivasiuc, născut la Sighetul Marmației, în data de 12 iulie 1933. Am rămas dator cititorilor cu prezentarea câtorva episoade din viața lui, care i-au influențat opera. Și destinul, în viziunea contemporanilor. I s-a recunoscut inteligența sclipitoare. Un spirit neliniștit, un căutător de explicații la lumea în care a trăit. Era preocupat de dramele psihologice, ca drame ale cunoașterii. La întrebarea cum trebuie trăit? răspunsul nu este de natură etică, ci intelectuală. Este considerat un profesionist al ideii, care a scris romane și publicistică, reformând romanul românesc dintr-un unghi intelectual. Cunoașterea, nu de noapte, a creat un personaj revoltat, camusian pe alocuri, ale cărui atitudini au intrat în conflict cu sistemul politic. Este exmatriculat de la Facultatea de filozofie, fără drept de a se înscrie la vreo facultate de profil din țară, pentru “ploconirea în fața filozofiei idealiste și a originii nesănătoase.” Urmează cursuri de medicină. În toamna anului 1956 este arestat, anchetat și schingiuit, fiindcă s-a alăturat studenților maghiari anticomuniști, ocupându-se direct de organizarea manifestației, din Piața Universității, care sprijinea Revoluția de la Budapesta. Este condamnat la cinci ani de închisoare și la doi ani de domiciliu forțat în Bărăgan. Da, a fost schingiuit pierzându-și și dinții din față.
În noaptea aceea din tabăra literară de la Gâlma, nu mi-a spus direct urmările suferinței, dar s-a mărturisit într-o seară în casa judecătorului Gheorghe Buzatu, din Sighetul Marmației, unde am fost invitat cu profesorul Chivu. Despre suferințele scriitorului au vorbit și bunii lui prieteni Nicolae Breban și Nicolae Manolescu. Splendidă rămâne descrierea împrejurării când Nichita Stănescu l-a chemat pe Ivasiuc, cel care făcuse câțiva ani de medicină, să-i fie alături pe patul de suferință, ca nu care cumva durerea frângerii unui os să-l umilească. Scrie Nichita în stilul lui: „Minunatul și înțeleptul meu prieten, Alexandru Ivasiuc, nebunul de legat și mitomanul, gânditorul calm și sublim, frisonatul cu alura lui de ministru de externe englez, de diplomat înrăit în minciuni subtile și de poet vizionar. N-am urlat de rușine de prezența lui. Nu a tremurat de rușine de prezența mea”. A avut prieteni de idei și de curaj. Inclusiv pe Paul Goma până la un moment când relațiile lor s-au stricat. Goma i-a adus învinuiri care nu s-au confirmat.
Nicolae Manolescu spune clar: „Goma nu are documente să-l considere pe Ivasiuc colaborator al fostei Securități.” Se amăgea că poate influența mersul lucrurilor, își făcea iluzii cu unii demnitari ai regimului. După ieșirea din detenție a devenit un personaj extrem de grăbit cu scrisul. Dar și cu mișcarea ideilor. Trebuia să recupereze timpul furat de alții. În acest timp recuperator l-am întâlnit. Era seducător în conversație, fluxul gândirii lui era năvalnic. Mi-l aduc aminte de la o întâlnire cu fiii Maramureșului, care se organiza anual la Baia Mare. Atunci, de la tribuna oficială, a spus o stare de fapt care a uimit asistența. Eram în sală. Spune Ivasiuc: „Avem mulți demnitari, cu răspunderi politice, care au facultate, dar nu au terminat liceul.” Ivasiuc rămâne autorul care a dat o direcție nouă, modernă prozei postbelice. Și-a deplasat atenția de la personaje, spre mecanismul care le domină. Criza prin care trec personajele lui este urmată de examenul critic al vieții.
A ilustrat destinul unei lumi ieșite din albie. Cum este ilustrată atmosfera în romanul „Apa”. Istoria este invadatoare, nu poți scăpa de dramele ei. Personajele sunt amăgite de mirajul puterii. Unde se confruntă învingători și învinși. Ultimul roman, „Racul”, este un roman politic, în care tehnicile de preluare a puterii sunt învăluite în mister. Este romanul unei mitologii politice. A avut și comentatori care l-au privit cu prudență. Nereușind să-și explice multe secvențe din tumultuoasa lui biografie. Au suferit și opera, dar și omul, judecăți radicale. Acesta este destinul valorilor. Spre lămurire, recomand valoroasa carte scrisă de profesorul sighetean Gheorghe Andrasciuc, despre viața și opera lui Ivasiuc. O carte cu o documentare convingătoare, sistematizând o materie vastă, abordând și subiecte incomode, lămurite prin puterea documentului. De reținut odiseea maramureșeană în câteva romane ale autorului, dispărut prematur în 4 martie 1977.
Eu îl alătur celor doi nordici, Augustin Buzura și Nicolae Breban, care au marcat puternic romanul românesc contemporan. Opera lui Ivasiuc nu și-a pierdut din fascinație. A fost uitată puțin. Orice atingere de ea dă roade. E bine să știm că la Sighetul Marmației s-a născut, pe 12 iulie, cum spunea Eugen Negrici, „un intelectual de o extremă și splendidă inteligență.” Un prozator care a deschis căi noi în romanul românesc. Care și-a purtat destinul între suferință și strălucire. S-a stins brusc, cutremurat, în acea seară tragică de martie.
Să-l iluminăm în aceste zile, și de acum înainte prin citirea cărților!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu