Titlul acestui editorial este prea strâmt pentru personalitatea cărturarului Nicolae Dabija, deoarece el lucrează în domeniul vast al gândirii în Limba Română. Nicolae se confundă cu spiritul Basarabiei, cu frământarea acestui pământ românesc, trecut prin multe încercări ale istoriei. El s-a consacrat ca rapsod sacerdotal al acestui teritoriu ascuns în propria lacrimă. El care a plâns lacrima neamului său este plâns de aceasta. A jurat din tinerețe să smulgă din ghearele înstrăinării Basarabia natală și s-o așeze sub semnul românescului, al conștiinței de sine. Cuvântul justițiar al lui Nicolae Dabija a sunat categoric, a fost ascultat la tribuna Parlamentului, în fața mulțimilor care se oglindeau în identitate. A pledat, și a reușit, să impună alfabetul latin între Prut și Nistru. Editorialele sale, din săptămânalul Literatura și arta, au rămas un resort de idei curajoase și un alint al sufletului românesc din Basarabia.
Criticul Mihai Cimpoi l-a surprins tocmai când traversa amarul spre malul luminos al credinței: „Păstrând alura de nou Orfeu al lumii și de poet al unghiului înființator, Nicolae Dabija străluminează evenimentul basarabean al zilei cu raza eminesciană a documentului, pus mereu pe tapet, și al adevărului suprem – tot eminescian – că suntem români și punctum!” El poartă cu el o cronică vie a Basarabiei, pusă în mare parte pe hârtie, în care se oglindește o generație care a făcut istorie. Ferm în gândire, aprig în idei, vizionar în arta poeziei, drept cu adevărul istoric este înconjurat cu aura prieteniei. Pentru el, prietenia este durată, solidaritate de ideal, respect pentru valoare și pentru faptele bune ale semenilor. După ce ne-am întâlnit aproape ritualic la Prut, în 1990, el venea la Ipotești, eu mergeam să mă privesc în ochii Basarabiei, în fulgerarea acelei treceri ne-am purtat ca doi vechi prieteni.
Nu era o emoție a momentului, întrucât ne citiserăm în presă. Cărturarul, academicianul, dar mai întâi prietenul Nicolae Dabija, mi-a spus mai târziu într-un interviu: „Spre deosebire de scriitorii din țară, din România, care nu știau aproape nimic despre noi, basarabenii știau totul despre voi. Eram abonați la publicații românești, pe care le primeam de la Moscova, de la Kiev, de la Minsk, unde aveam câte un prieten, pentru că nouă, în Basarabia, ne-a fost interzis să ne abonăm la publicații românești. Dar în alte republici sovietice acest lucru a fost posibil. O dată pe lună primeam câte un colet în care erau reviste românești. Așa că știam cine ești.” Mare bucurie mi-a făcut acea mărturisire. Eram o respirație pentru românii din vis.
Despre Basarabia am aflat de la bătrânul Arba Ștefan, care făcuse armata peste Prut, după Marea Unire. Așa am adunat pagini de istorie trăită de alții pentru a avea revelația pământului dintre Prut și Nistru. Cu Nicolae Dabija m-am întâlnit de multe ori. Atât la Chișinău, dar și în Maramureș. El spunea că a fost un om norocos pentru că a aflat de foarte devreme care-i este patria. Datorită rudelor lui, care au fost preoți. Părintele Serafim Dabija, unchiul lui, a fost preot în Maramureșul din dreapta Tisei, în actuala Ucraină. A slujit în Apșa de Mijloc și în Slatina. Apoi a fost preot la Cernăuți. De unde trimitea cărți la Chișinău. Așa a citit noul val poetic românesc, în frunte cu Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Acești poeți au avut mare influență asupra tinerilor scriitori basarabeni. Limba română ne-a ținut împreună. Un fenomen interesant s-a întîmplat cu Eminescu. Era unicul scriitor român care nu a fost interzis. Dintr-o eroare a cotropitorilor, crede Nicolae Dabija.
Le-a fost luată limba, le-au luat alfabetul, le-au luat istoria. Le-a fost lăsat Eminescu. Așa a putut fi întreținut, în cercuri restrânse, spiritul limbii române în Basarabia. Cu zece ani în urmă, poetul Nicolae Dabija a fost încununat cu Marele Premiu Nichita Stănescu, de la Desești. A venit de la Chișinău, prin dreapta Tisei. În curtea părintească a făcut un emoționant elogiu Maramureșului. Știa el, atunci, că localitățile românești din dreapta Tisei nu au făcut niciodată parte din statul român. „Și cu toate acestea se vorbește o limbă extraordinar de frumos românească. Există acolo o demnitate românească pe care noi, basarabenii, le-o invidiem. Mi-e dor mereu de Maramureș!,” ne-a spus atunci Nicolae Dabija. Mă întorc la Basarabia, spunând că el a scris fără oprire despre spiritul românesc, încât a făcut Unirea prin cuvinte.
La mulți ani, Nicolae Dabija, din partea Maramureșului! Că vorba ta: „Doru-mi-i de Dumneavoastră: ca unui zid – de o fereastră.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu