Ca să
putem vorbi de transfigurarea lui Oscar Wilde, așa cum ne-o relatează el însuși
– cu senzațională sinceritate – în opusculul De profundis, trebuie să știm cine a fost și ce încercare a vieții
lui (era, ne spune André Gide, în Amintiri
despre Oscar Wilde, atât de „bogat, mare, frumos, încărcat de fericire și
onoruri”, încât strălucea ca zeul Apollo, cu care era asemuit de unii
contemporani) l-a determinat să-și renege trecutul efemer-spectaculos, pentru
ca, prin mila de care se lasă pătruns, să guste din negrăita duioșie generată
de suferința pentru altul, pasul decisiv spre fericirea sui-generis de-a suferi
pentru altul.
Iar
transfigurarea sau radicala schimbare de macaz moral a lui O. Wilde se
învederează chiar din titlul De profundis,
începutul Psalmului 130 (O cântare a
treptelor), cu echivalentul românesc „Din fundul adâncului”...
Despre
Oscar Wilde se știe că s-a născut în Dublin pe data de 16 octombrie 1854
(fusese botezat Oscar Fingall O’Flahertie Wills), ca „fiu al unui medic și al
unei poete, traducătoare din Lamartine și Dumas-tatăl” (Dan Grigorescu,
prefațatorul și autorul Tabelului
cronologic la romanul Portretul lui
Dorian Gray, tradus în românește de D. Mazilu și apărut la noi în anul 1969
la Editura pentru Literatură din populara BPT – Biblioteca pentru Toți); că în
1864, când Oscar era elev la Portora School, doctorul William Wilde „e
condamnat pentru atentat la pudoare”; că în anul 1871, viitorul scriitor intră
în Trinity College din Dublin, din 1874 este student la Oxford, iar în anul
1876 „întreprinde o lungă călătorie în Grecia”; că în 1878 compune poemul Ravenna („ca teză la examenul de
versificație engleză”), în 1881 Poemele sale
se bucură de un mare succes, iar anul următor se instalează la Paris, unde –
„după modelul lui Victor Hugo” – scrie drama Ducesa de Padova, convins fiind, ne înștiințează A. Gide, „de
chemarea lui ieșită din comun” și neputând să-i ierte (sic!) Evangheliei
minunile („Evanghelia îl neliniștea și îl chinuia pe păgânul Wilde” – A. Gide),
întrucât miracolul păgân, considerat de el o operă de artă, „fusese uzurpat de
creștinism”; că în 1888 publică Prințul
fericit și alte povestiri, în 1890 apare romanul Portretul lui Dorian Gray, în 1891 publică Crima lordului Arthur Savile și Casa
cu rodii, anul 1893 este al comediilor Evantaiul
doamnei Windermere și O femeie fără
importanță (Salomea este scrisă
în cinstea marii actrițe Sarah Bernhardt), anul următor fiind publicat Sfinxul fără nicio enigmă”; în sfârșit,
că în anul 1895 scrie Soțul ideal și Importanța de a fi onest, pentru ca în
luna mai a aceluiași an să fie condamnat la doi ani muncă silnică „pentru
corupere de minori”, de unde va fi eliberat pe data de 1 mai 1897.
Așa cum
bine precizează Henry D. Davray, prefațatorul și traducătorul opusculului De profundis în limba franceză, din
toate punctele de vedere întemnițarea constituie pentru O. Wilde „dezastru
definitiv”. Da, căci nu numai că iese din închisoare „profund zdruncinat
trupește și sufletește” (Dan Grigorescu) și că „voința îi fusese nimicită” (A.
Gide), astfel încât – continuă scriitorul francez – rămăsese doar „o adiere din
ceea ce fusese el odinioară”, nu numai că „După eliberare trece granița și nu
se va mai întoarce în Anglia niciodată” (Henry D. Davray) (moare de meningită
pe 30 noiembrie 1900 și este înmormântat în cimitirul parizian Père Lachaise),
dar, cel care-i spusese lui Gide într-o seară la Alger că drama vieții lui
constă în faptul că și-a pus geniul în viață, iar în opere doar talentul,
izbutește să mai scrie în ultimii trei ani de viață Balada temniței din Reading (a apărut în anul 1898) și De profundis, volumul de confesiuni
publicat postum.
Opusculul
De profundis (Editura Allfa, 1996) se
impune în cugetul oricărui cititor, dar îndeosebi în conștiința oricărui
creștin adevărat, prin următoarele două însușiri:
1)Schimbarea
esențială (se poate spune „ca de la cer la pământ”) înfăptuită de detenție în
substanța morală a lui Oscar Wilde. De pildă, dacă în faza de glorie (cea
anterioară întemnițării), ne înștiințează Henry D. Davray, „Paradoxurile și
spiritualitatea sa i-au adus atât dușmani cât și admiratori și discipoli”,
întrucât „Înzestrat cu excepționale calități, el a obținut multe succese, aparent
fără efort” (Glumele și vorbele sale de spirit nu numai că erau repetate
pretutindeni în universitate și dincolo de Oxford, dar, în anul 1882, a obținut
un răsunător succes prin conferințele ținute la New York, Boston și Chicago),
în perioada detenției nu ezită să-i scrie prietenului său Robert Ross (De profundis este deschis, implicit
îmbogățit, cu cele patru scrisori ale lui Wilde), ba că „sunt mort pentru orice
emoție în afară de teamă și de disperare” (scrisoarea din 10 martie 1896), ba
că „faptul de a pierde simpatia celorlalți nu mă doare” (scrisoarea din 2
decembrie 1896), ba că „viața de temniță te face să vezi oamenii și lucrurile așa
cum sunt în realitate” (a patra scrisoare din 1 aprilie 1897).
2)Remarcabilul
curaj de care proaspătul eliberat din temniță dă dovadă în destăinuirea făcută lui A. Gide („Intrasem în închisoare cu
o inimă de piatră, fără să mă gândesc la altceva decât la plăcerile mele, însă
acuma inima mi-e absolut sfărâmată, a pătruns-o mila și am înțeles acum că mila
este cel mai de seamă, cel mai frumos lucru ce există pe lume”), dar mai ales
în De profundis, „singura lucrare
care a scris-o în închisoare și ultima sa operă în proză” (Robert Ross):
„Pretutindeni unde-i durere, pământul este sfânt” (pag. 38); „Săracii sunt mai
înțelepți, mai miloși, mai buni și mai sensibili decât noi” (pag. 39); „Orice
degradare a trupului trebuie să contribuie la înălțarea sufletului” (pag. 43);
„Între faimă și infamie nu-i decât un pas, și poate chiar mai puțin decât un
pas” (pag. 45); „Acum mi se pare că iubirea, de orice fel ar fi ea, este
singura explicație posibilă a întregii suferințe ce există pe lume” (pag. 50);
„Locul lui Christos este, cu siguranță, alături de poeți” (pag. 53); „Christos
a văzut că iubirea este taina primordială a lumii” (pag. 55); „Christos are în
El ceva unic” (pag. 65); „Cei ce doresc o mască trebuie să o poarte” (pag. 66);
„Spiritul lui Christos ce nu se află în biserici” (pag. 67); „Acum mi-e mai
milă de oamenii ce au râs de mine decât de mine însumi” (pag. 70); „În economia
ciudat de simplă a lumii, nu primești decât ceea ce dai” (pag. 70); „Totuși,
acuma am conștiința că în spatele acestei frumuseți, oricât m-ar mulțumi ea,
există un spirit ascuns pentru care formele și contururile nu reprezintă decât
moduri de manifestare; cu acest spirit doresc să mă pun în armonie” (pag. 74).
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu